Cărți noi! Adrian Suciu - Viața fără urmări, Editura Brumar * *

Dacă un anchetator care mi-ar cere un alibi m-ar întreba ce făceam în ziua de 17 noiembrie 2010 între orele 12.30 și 13.30, n-aș avea nicio emoție. Stăteam la prima masă dinspre Bulevardul Dacia a Terasei 133 (Clubul Boem). Pot depune mărturie în favoarea mea: Dan Cristea, Diana Dumbravă (care mi-a dăruit un volum al fiului ei, talentatul poet Radu Dumbravă), Stavros Deligiorgis, Ioan Groșan și profesorul Daragiu, poet și el. La ora 13.05, un trecător pe bulevard a făcut un pas în interiorul împrejumirii de gard viu, a rotit privirea și s-a repezit spre cei menționați. Dintre toți, cel mai susceptibil de a fi asasinat eram eu, m-am gîndit. Dar necunoscutul nu a scos un pistol ci un pix, a smuls din geanta sa două volume subțiri și albe pe coperta desenată a cărora am avut timp să recunosc mîna maestrului Vlad Ciobanu, a mîzgîlit două dedicații și ni le-a oferit domnului Dan Cristea și mie, rostind și vreo două fraze pe care nu le-am înțeles. Apoi a dispărut dincolo de gardul viu, în lumea dezlănțuită. Găsind în teancul de cărți aduse din oraș un volum semnat Adrian Suciu și intitulat „Viața fără urmări” n-aș fi știut al cui este dacă nu aș fi recunoscut desenul lui Vlad Ciobanu și episodul evocat în dedicația datată. Adrian Suciu e un poet nesituabil, cu texte foarte diferite ca modalități de abordare și ca tematică, inegal valoric. Îi reușesc destul de des secvențe memorabile, surprinzătoare: „ai strălucirea aceea de armată învinsă”, „am văzut moartea scuturîndu-și coafura prin cluburi la modă”, ”Fiecare își poartă cămașa,/ doar eu te privesc/ de parcă aș fi/ inculpat într-un proces nesfîrșit”. Poetul crede că „dumnezeu a greșit dar eu nu mă supăr”. De fapt aflăm că dumnezeu cu minusculă a greșit cînd a chemat-o la el pe bunica naratorului liric. Ea reușea să prindă purici în capul nepotului care scîncea de plăcere „ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte”. Nepotul prinde rar cîte o insectă și atunci „mă chinuiam să-l bag în gură și-l zdrobeam între dinți. Gustul acela de copilărie pe bune s-a tot rărit”. Cum nimic nu-i „fără urmări”, citindu-l înainte de somn, visez un anchetator șui care mă întreabă: ce făceai, banditule, în ziua de 17 noiembrie 2010, între orele... Făuritor de scenarii oripilante de tip Cristian Popescu (cel care îngropa pui în cimitir ca să-i scoată bine copți), Adrian Suciu e o revelație într-un peisaj altminteri destul de previzibil. Deși face cam multe greșeli neforțate, m-aș încrede în viitorul lui.