Poveste românească de Crăciun sau Moartea şi învierea lui Moş Crăciun (I)

Voi posta aici, împărțit în episoade, un text scris pentru Crăciun cu 5 ani în urmă, cînd am fost în situația să explic printr-o povestire unui public german ce însemna Crăciunul pentru mine în perioada comunistă.

Partea I

În vremea copilăriei mele, în România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Oficial, Crăciunul nu exista. Nici Moş Crăciun nu exista. În locul lui venea alt moş, Moş Gerilă, care aducea cadouri de Anul Nou. Un moş inventat de comunişti.
În România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Totuşi, de Crăciun, aproape nimeni nu muncea. Se aduceau de acasă mîncarea tradiţională şi vinul, se improvizau mici petreceri neoficiale la care şi şefii beau cîte un pahar, tot neoficial.
În ajun, şefii care voiau să facă pe popularii lăsau femeile să plece acasă ca să pregătească masa tradiţională. Dar mîncarea se găsea destul de greu, mai ales la oraş. Multe familii puteau să îşi sărbătorească mai bine Crăciunul doar pentru că aveau rude la ţară. Acolo se putea creşte cîte un porc sau un curcan. Se putea face şi vin din struguri adevăraţi, nu surogatul de la magazin. Mulţi români făceau însă vinul acasă: striveau de toamna strugurii în saci de plastic, pe balcon, îi lăsau la fermentat în borcane mari de sticlă şi apoi îl puneau în damigene. De Crăciun şi de Anul Nou destupau damigenele şi fiecare, doctori, ingineri, profesori, avocaţi, se lăudau cu vinul lor de casă.
Noi, copiii, aveam însă vacanţă. Vacanţa începea totdeauna pe 22 decembrie şi aşa a rămas pînă azi. Chiar şi studenţii aveau vacanţă. În primii ani de comunism nu li se dădea liber studenţilor. Dar în 1968, de Crăciun, a avut loc o mini-revoltă a studenţilor care a speriat de moarte autorităţile. Grupuri de studenţi au ieşit să demonstreze pe bulevardele din Bucureşti purtînd icoane pictate chiar de ei şi scandînd: “A înviat tradiţia”. Cereau să fie liberi de Crăciun. Autorităţile au făcut o mişcare neobişnuit de inteligentă. I-au lăsat în pace şi le-au dat vacanţă. De atunci, pe 22 decembrie, trenuri pline de studenţi plecau dinspre oraşele universitare spre micile oraşe unde locuiau familiile lor.
De Crăciun, la televizor şi la radio nu se cîntau colinde. Şi totuşi, prin oraşe circulau cete de copii îmbrăcaţi în costume speciale, mai mult podoabe de hîrtie sau pînză aplicate peste hainele obişnuite. Purtau toiege cu panglici şi stele din lemn vopsit. Sunau la uşi şi colindau sau, la sate, umblau din poartă în poartă, prin zăpadă, cîntînd:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Steaua luminează
Şi adeverează.
Că azi Prea Curata,
Prea Nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Lumea îi primea şi le dădea covrigi şi mere, cozonaci dar, mai adesea, bani. De multe ori chiar studenţi cu voci bune improvizau mici coruri de colinde şi cîştigau bani mulţi pentru că ofereau ceva ce nu se putea găsi uşor: cîntecele tradiţionale.
În serile dinainte de Crăciun, pe străzile vechi ale oraşelor sau pe uliţele satelor, bătrîni şi copii mergeau la biserică, la denie. Oamenii maturi, cu serviciu, nu se duceau. Se temeau că vor fi văzuţi şi pot avea necazuri la locul unde lucrau. Dar bătrînii şi copiii nu aveau nimic de pierdut.
În felul acesta, pe vremea copilăriei mele, Crăciunul şi Paştele existau şi nu existau, se sarbătoreau sau nu se sărbătoreau. Depinde ce voiai să vezi. Unii vecini, erau atît de temători, încît strîngeau resturile meselor de Crăciun şi de Paşte în pungi închise pe care nu le aruncau în lăzile de gunoi de lîngă casă. Mai ales cojile ouălor vopsite de Paşte i-ar fi putut trăda că au serbat Învierea lui Hristos. Le duceau, departe, pe alte străzi, în cutiile de gunoi din staţiile de tramvai.
Dar, de obicei, oamenii nu se temeau atît de tare. Nici autorităţile nu făceau mare caz. Se prefăceau doar că sărbătoarea Naşterii nu există. În serile de Ajun, în afară de colindători, oamenii ascultau colinde la posturile de radio din Europa de Vest.