Am recitit de curînd, fiind în vacanță și avînd timp pentru plăcerea recitirii, povestirea „Pana de automobil” de Dürrenmatt (scrisă în 1956, traducere de Radu Lupan), din volumul „Judecătorul și călăul”, vechea ediție din 1968 (Seria Meridiane de la ELU). Subiectul vă este cunoscut probabil, povestea a fost și ecranizată cu Alberto Sordi în rolul lui Alfredo Traps, sub titlul „La Più bella serata della mia vita”, regia Ettore Scola, în 1972. Un voiajor comercial elvețian, Traps, rămas în pană în munți, ajunge într-un conac unde niște bătrîni foști juriști se joacă de-a procesul luînd ca acuzați oaspeții întîmplători. Se servește o cină îmbelșugată, udată cu vinuri venerabile. Totul simultan cu procesul în care gazdele descoperă că Traps și-a ucis șeful, cam slab de inimă, ca să-i ia locul. În speță i-a sedus nevasta și a destăinuit totul unui coleg despre care știa că toarnă aceluia. Aflînd vestea, pe șef l-a lăsat inima. Calea lui Traps spre poziția înaltă era deschisă. Toți se simt minunat, bătrînii magistrați redactează o sentință monumentală, cu termeni latinești, prin care îl condamnă la moarte pe Traps. Cînd urcă în camera lui să i-o ofere ca dar de despărțire, îl găsesc spînzurat. A stricat cea mai frumoasă seară din viața lor. Filmul diferă ca deznodămînt, dar nu contează asta acum.
Povestirea e o capodoperă și mi-a plăcut încă de acum peste 30 de ani, cînd am citit-o prima dată. Cam atunci am văzut și filmul.
Ceea ce mi-a reținut atenția atunci, ca detaliu, a fost între altele faptul că la finalul mesei se servesc brînzeturile și anume: Camembert, Brie, Emmental, Gruyère, Tête de Moine, Vacherin, Limburg, Gorgonzola. Din cele opt feluri la data lecturii nu știam despre niciunul cum ar putea fi. Avînd în vedere că nu ieșisem niciodată din țară iar între granițele naționale nu se (prea) găsea nici tradiționala telemea. Efectiv, pînă după Revoluție, denumirile din povestirea mea favorită îmi rămîneau obscure. Mărturisesc că, din cele opt feluri, Gruyère și Tête de Moine nu le-am gustat nici pînă azi, sînt tipic elvețiene, nu le-am întîlnit, dar măcar am idee despre ce e vorba.
Lectura mea înnoită a povestirii „Pana de automobil” de Dürrenmatt a avut loc în zilele aniversării a 21 de ani de la Revoluție. Mi-a prilejuit cîteva reflecții despre tema „ce ne-a adus Revoluția” cu varianta, pe care încă o aud de la diferiți inși, „înainte era mai bine”. Mie, iată, Revoluția mi-a adus gustul unor lucruri inaccesibile și chiar de neînchipuit. Numai pentru cele șase feluri de brînză din opt și merita să-l împușcăm pe Ceaușescu, păcat că nu au fost curățați și alții din gașca lui cu acel prilej.
Celor care au nostalgia vremii cînd nu puteam nici visa la Camembert le recomand soluția Traps: o funie, cerceveaua ferestrei și să-și revadă idolii acolo unde sînt.
(în imagine: Tête de Moine, de origine controlată)
Postări
Totuşi,nu-i cam mare preţul? Să împuşti doi oameni şi atâţia pe lângă ei, pentru ca peste 21 de ani un scriitor să aibă revelaţia că acesta a fost sacrificiul întemeietor necesar stării lui de satisfacţie de-acum, provocată de gustul unor sorturi de brânză ideale, făcute sensibile (cu două excepţii rămase în acelaşi regim inaccesibil încă)...Fie-mi iertat: Mare brânză!
RăspundețiȘtergereŞi uite-aşa revenim la discuţia cu egoismul scriitorului şi cred că este ora potrivită să amintesc lucrul elementar că nici-un avantaj ulterior nu răscumpără o viaţă de om luată în mod nedrept sau de altcineva decât Acela Singurul Capabil să o aducă. Tot din zilele acelea, de-acum douăzecişiunu de ani îmi amintesc şocul pe care mi l-a produs reflecţia unei prietene mai în vârstă, foarte afectată că împuşcăturile fără noimă au distrus capodopere la Muzeul de Artă şi volume rare la BCU. Când i-am replicat că au murit copii, ea n-a avut altceva mai bun de zis decât: "Copii se mai fac, dar un tablou unic,nu". Dacă această monstruozitate etică este atitudinea corectă estetic, înseamnă că nu mă pricep la artă şi cultură. Altfel, aceeaşi persoană, în seara de 21 decembrie ne-a închis în casă pe mine şi pe-o colegă de-a mea,adică pur şi simplu a ascuns cheile, ca să nu putem ieşi să ne ducem la Intercontinental, deci îi păsa, şi noi priveam disperate pe fereastră cum cetăţenii îşi văd detreburile lor pe stradă, liniştiţi, ca şi cum la numai câţiva kilometri nu s-ar muri, şi nu puteam înţelege această lipsă de solidaritate, această crasă indiferenţă, dar dimineaţa pe la 7,30 tot am scăpat, când a venit lăptăreasa...uite, asta este tendinţa scriitorului consacrat sau în continuă devenire...porneşte de la o situaţie obiectivă şi ajunge să vorbească tot despre el...Grav şi important nu este faptul că se moare pe capete, ci faptul că el scrie daspre asta...tragic este nu faptul că un confrate a murit, ci faptul că el l-a cunoscut...ăsta-i de fapt evenimentul...
Pentru a reveni,importantă nu este revoluţia, ci revelaţia proustiană a brânzei, trecută prin carte şi film, ca să fie şi mai plină de arome. Am ajuns în acelaşi punct:egoismul scriitorului. Al artistului, în general. Astăzi unii se pot bucură de caşcaval. Alţii (foarte mulţi) nici n-au după ce bea apă. Nu vreau să aud că există şanse egale pentru toţi şi cei incapabili să şi le folosească sunt indivizi cu probleme. Doar ştim cu toţii că nu-i aşa. Pe 21 spre 22 decembrie aş fi vrut să mor împreună cu beţivii şi golanii de Bucureşti pe baricadă, la Intercontinental, să fiu călcată de tanc,lângă pasajul UIniversităţii, împreună cu alţi tineri, pentru ideile ultraconservatorilor din trecut şi ale liberalilor. Acum, văzând ce se întâmplă, îmi dau seama că proiectul socialist rămâne cel mai drept. Cel puţin la nivel economic şi social. Şi-mi pare rău că mulţi dintre oamenii pe care i-am necăjit gândind exact pe dos, nu mai sunt să le povestesc despre această tristă revelaţie.
...Dar despre ce film vorbeam? A! La piu bella serata...straniu, straniu, dar am citit şi cartea, cum se spune. Sincer, nu cu aceeaşi plăcere cu care-am citit seria de trei povestiri de pe acest blog , despre moartea şi reînvierea lui Moş Crăciun. Gustul meu se limitează la astfel de amintiri ataşante.
Ei, şi-acum, că m-am dezmeticit şi m-am pus în mişcare, să m-apuc să sortez brânzeturile prin frigider, cărnurile prin congelator, legumele prin lădiţe şi borcane, făina şi alte ingrediente prin cutii, că mai e puţin şi vine Revelionul, şi dacă nu-i masa arhipliă, nu mă pot veseli. C-aşa-i românul.
LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE ŞI BUCURII!
Lorena Stuparu
Da, e superbă povestirea lui Dürrenmatt şi, în mare, sunt de acord cu soluţia ta, deşi e cam drastică.
RăspundețiȘtergereDar să ştii că Gruyère ai mîncat, sub denumirea de şvaiţer :) Există mai multe denumiri, după zona din care provin: Gruyère, Emmentaler, Leerdammer, Maasdammer...
@lorena
RăspundețiȘtergerePrețul plătit de Odiosul și Sinistra nu se referă numai la brînză, e o sinecdocă. Dacă în domnia lor am fi avut de toate și rămînea brînza... Dar brînza semnifică aici: călătoriile, cărțile, revistele străine, apa caldă și tot ce ne era interzis. Evident că puteam să mor pe 21, ba și pe 24 sau mai ales. După fratele meu s-a tras pe 25. Atunci cașcavalul îl mîncau alții, e legea oricărei revoluții,
@ Lucia
Mulțumesc pentru precizare. Eu am văzut Gruyere nu ca șvaițer (Emmentaler) ci ca pe o brînză mai moale și fără găuri mari. E posibil să am o falsă memorie. Iar Tete de Moine (cap de calugar) e una tare, se rade cu un cutit rotativ, prins la un capat de un ax, care ia fîșii subțiri. Desigur am mîncat și astfel de brînză dură rasă circular, dar nu Tete de Moins, marca inregistrata. Ca sa nu mai zic ca am pierdut in comunism 26 de ani si acum, ca am cascaval, nu mai am voie sa-l manînc. Dar cum îți explici că de la masa judecătorului lipsea Roquefort-ul?
Felicitari lui Horia Garbea pentru curajul de a destainui asa ceva in ziua de azi, cand prea putini scriitori isi mai aduc aminte de adevarul calvar indurat.Imi pare rau de ziua in care a avut loc executia dar nu pot ierta repercursiunea faptelor lui Ceausescu, asupra poporului.
RăspundețiȘtergereDegradarea in care ajunsesera oamenii de cultura nu se poate descrie in cuvinte dar din pacate majoritatea au uitat. Se spune in popor ca daca n-ar exista uitarea, multa lume nebuna ar fi pe pamant. Totusi artistii sunt datori istoriei, cu adevarul.
Lectura mea înoită a povestirii „Pana de automobil" ...
RăspundețiȘtergereînoită?! Încă n-aţi aflat că înnoită se scrie cu dublu n?
Şi cînd mă gîndesc că am intrat aici la recomandarea diacriticii!!!
@Anonim
RăspundețiȘtergereBine c-ai aflat matale înaintea mea. Dar virgula lipsă din aceeași frază n-ai observat-o? Am făcut ambele corecturi așa că să-ți stea în gît și să scrii Diacritica cu D mare. Îți doresc un An Nou pe măsura caracterului dumitale.
Scuze! Erau de fapt două virgule, nu în acea frază, ci mai jos.
RăspundețiȘtergereNu ştiu de ce lipseşte Roquefort-ul - dar există Gorgonzola, care seamănă oarecum cu el. Dintre brînzele cu mucegai albastru eu prefer Bleu d'Auvergne.
RăspundețiȘtergere@Lucia
RăspundețiȘtergereDe acord cu opțiunea ta. Roquefort-ul cel mai prețios e parcă și cel mai sărat, sărătura anulează cumva gustul direct și rămîne doar cel olfactiv. Gorgonzola e bună. Și la ea și la R. există multe „variante” (citește contrafaceri) din păcate.