vineri, 3 decembrie 2010

Non-Fiction. Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu, Ed. Humanitas


Am citit cu întîrzirere o carte care a avut presă bună la vremea ei. Entuziasmul momentului trecînd, presupun că astăzi și cei care au lăudat-o în exces ar reveni la un ton mai moderat. Și totuși este ceva inefabil de atractiv în acest volum. Nu e în niciun caz talentul autorului. Stilul este greoi, cu amănunte excesive, sîcîitoare. Autorul folosește abuziv prezentul cînd e vorba de trecut, crezînd poate că astfel dinamizează acțiunea în „stilul Papillon”, dar uită și cade mereu în imperfect sau perfect compus. Abundența personajelor, multe irelevante, irită și ea. Sînt și momente de proză autentică, valoroasă, cu mult umor negru, cum e cea a vizitei naratorului în altarul Bisericii Sfinților unde vede barul preotului, mare spoveditor al prostituatelor păstorite de proxenetul Acuma și e întrebat creștinește: „ Ce bei, fiule?”. Dar ele sînt scurte și rare. De altfel și autorul se închină altor sfinți: „ne-am împrietenit imediat: sfînta șpagă”, explică el relația cu un fost colonel de securitate care îi închiriază rapid spații de depozitare. Crezul său e limpede: „ca să pot avea grijă de ei, și ei trebuiau să aibă grijă de mine”! Ofițerii de securitate sînt, unii, „băieți buni” și Florescu avea „grijă” de ei. Într-o țară normală în care cafeaua nu ar fi fost un produs de lux ci unul oarecare, de găsit în orice cantitate și calitate, cariera de „cafegiu” a lui Gh. Florescu și apoi cea de scriitor nu ar fi existat. Speculînd cu abilitate și cu cinism lipsurile programatice din regimul lui Ceaușescu, „cafegiul” și-a creat un sistem mafiot complex, bazat pe reciprocități, pe legea tăcerii și mai ales pe „sfînta șpagă”, un sistem în care să dețină un loc de „naș”, conexat cu alte astfel de rețele care controlau marfa rară și o împărțeau preferențial celor aleși. ”Doream să fiu unul dintre favoriți și atunci trebuia să accept condițiile, inclusiv anumite compromisuri” – zice Florescu într-o frază cheie pentru morala sa. Dar el însuși era un puitor de condiții, știa să manipuleze și să ofere luxul contra avantaje. E uimitor că majoritatea recenziilor la cartea de confesiuni a lui Gh. Florescu, unele semnate de oameni intransigenți de altfel, ignoră (sau se prefac) un aspect important: autorul a fost un infractor în sensul cel mai pur al termenului și a creat o „asociere în vederea comiterii de infracțiuni” speculînd mizeria maselor în comunism. Ca mafia americană care a profitat de prohibiția alcoolului, mafia lui Florescu et comp a profitat de absența cafelei ca și neuitatul Ștefănescu de cea a vinului măcar potabil. În viziunea lui Florescu, chiar numitul Ștefănescu, împușcat după ce adunase “doar” 33 kg de bijuterii și o căruță de bani, corupînd de jos în sus tot ce se putea corupe, a fost o victimă. Dar Ștefănescu, Florescu și alții ca ei nu au fost decît niște profitori ai ororii ceaușiste devenind „victimele ei” pentru că au avut naivitatea sau trufia să creadă că stăpînii, pe care îi serveau cu ce era mai bun, aveau vreo urmă de simț moral și recunoștință. Aici e, cred, cheia atractivității volumului: în destinul lui Florescu în chip de personaj tragic. El poate fi considerat un bandit odios, un speculant al dezastrului românesc dar, cînd cade, este tratat atît de violent și de nedrept (cel puțin dacă luăm de bune anchetele și procesele așa cum le prezintă), încît păcatele i se șterg. Nu poți omorî un om pentru că a delapidat schimbînd prețul la vin sau la cafea. Sau –eventual- îl poți omorî, dar după un proces corect. Ultimii care au devenit personaje tragice prin nedreptatea cu care au fost justițiați au fost înșiși Nicolae și Elena Ceaușescu care, ca și Florescu ori Ștefănescu, au crezut că nu vor cădea niciodată sau că măcar vor avea dreptul la apărare și o judecată. De parcă nu ar fi știut, toți, unde și cu cine trăiau. Mai norocos decît ceilalți trei, Florescu a scăpat cu viață și chiar a ieșit din pușcărie relativ repede. Oricum, capitolele despre anchetă, procese și închisori, cu tipurile surprinse acolo, sînt cele mai vii ale cărții și ar fi putut constitui doar ele volumul. (nefiind literatură, nu acord stele)

4 comentarii:

  1. Am citit cartea chiar de cind a aparut .Sint mai apropiat de Florescu ca virsta ....deci am cam trait aceeasi perioada " odioasa " .
    Ca si in ziua de azi ....unii o duceau bine , iar altii prost .
    Este exact perioada pentru care tragem ponoasele in vremurile de azi : perioada in care spaga a devenit un " bussines occidental" , relatia o necesitate pe scara ascensiunii , nepotismul un cult , neajunsurile o metoda de manipulare ! NU TRAIM OARE ACELEASI VREMURI ?
    Totusi , as spune ca merita citita cartea , chiar daca talentul autorului in ale scrisului, nu este formidabil .

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Anonim
    Sint perfect de acord cu dvs. E un document. Sigur ca autorul are memorie buna, chiar prea buna avind in vedere excesul de amanunte. Iar succesul la public e evident.

    RăspundețiȘtergere
  3. Stiati ca: fiica lui Gheorghe Florescu este Vali Florescu, traducatoare si autoare a unor scenarii precum serialul "In Familie" si "Spitalul de Urgenta"?. Biografia doamnei se gaseste aici: http://www.imdb.com/name/nm1802564/. Un amanunt poate nesemnificativ este ca aceasta este sotia lui T.O Bobe, la rindul lui scriitor de scenarii pentru amisiuni ca "Roata Norocului" , "Stii si cistigi". Deci talente in familie sint destule care sa-i prelucreze povestirile . Si cum au facut si bani din asta, scopul a fost atins!

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Andrei
    Sigur că știam, dar nu suspectez nicio clipă intervenția rudelor în memorii. Tocmai că memoriile lui G.F. arată o ingenuitate care e în favoarea sa, plus cantitatea de informație care e chiar excesivă. Dacă a făcut bani, e meritul lui de promovare și chiara dovedit că e negustor, lucru care s-a văzut și cînd era „în funcție”.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog