Ioan Groșan și Securitatea

E un subiect la zi. Unul trist.
Am citit pe blogul scriitorului Octavian Soviany un punct de vedere pe care îl redau, îl respect dar nu pot să-l aprob. Nu pot s-o fac în primul rînd în memoria celor din familia mea care au făcut închisoare și au avut domiciliu obligatoriu, și li s-a confiscat tot cu excepția hainelor de pe ei.

Octavian Soviany scrie:
„...Pe scurt, punctul meu de vedere:
nu mi se pare deloc reprobabil gestul sau avand in vedere urmatoarele:
1. avea 19 ani
2. era in armata, in niste conditii inspaimantatoare (stiu asta de la Ţeposu)
3. a fost amenintat cu excluderea de la facultate, si nu ar fi ramas decat un muncitor necalificat iar literatura romana ar fi pierdut cu siguranta un mare prozator.
este o ipocrizie si o demagogie nemaipomenita sa faci atata caz de slabiciunile unui tanar derutat si intimidat cand fostii securisti au toti pensii barosane, afaceri prospere si o duc mai bine ca niciodata. masurile represive erau luate de ei , nu de bietii informatori de ocazie, cazuti prada mai mult sau mai putin intamplator, unui instrument diabolic de manipulare. dacă dîm cu pietre în “copiii de mingi”, ce facem cu arbitri?”

La aceasta am răspuns:
Ioan Groșan este un scriitor bun, e prietenul și al meu. El trebuia să spună în 1990…92…94, nu știu cînd, dar din vreme: am făcut un lucru urît în 1974, am fost amenințat și am cedat, m-am retras în 1978. Dacă vreți, mai vorbiți cu mine, dacă nu, nu. Cît despre realitatea amenințării – cunosc foarte mulți oameni care nu au colaborat deși s-au făcut presiuni asupra lor începînd cu părinții mei, (și asta în timp ce bunicul meu era în închisoare, deci aveau imaginea a ce se poate întîmpla și aveau un copil). Ei au refuzat și să intre în PCR. Au fost ținuți pe linia a 2-a, n-au fost lăsați în Occident dar nu i-a dat nimeni afară din serviciu sau anterior din facultate. Nu cred că, în 1974 mai ales, sau chiar in 78 refuzul aducea un risc major.

Apoi, cînd Eugen Uricaru, tot scriitor bun, a fost aproape linșat că a colaborat nu l-a apărat nimeni. Nici măcar Ioan Groșan. Și poate că așa era drept. Dar să judecăm egal în situații egale. Încă un pic și rezultă că noi care n-am colaborat sîntem niște ticăloși, iar turnătorii niște biete victime. Gestul ESTE reprobabil. Că pot fi invocate circumsatnțe atenunate e altceva.

Eu voi continua să îl salut pe Ioan Groșan și să-l citesc, dar fiecare să ne asumăm vinovățiile, cîte le avem. Și n-o să vărs acum și lacrimi pentru „bieții informatori”. Le țin pentru bieții deținuți politici, pentru deportați, pentru cei persecutați de regimul comunist.

Alte păreri despre Kostas Venetis

Despre remarcabilul roman recent al lui Octavian Soviany puteți citi și cronicile semnate de Radu Aldulescu (Luceafarul de dimineață) și Rita Chiran (Cultura).

Observațiile și concluziile lor nu diferă substanțial de ale mele, doar spațiul alocat cronicilor e mai mare, conform formatului revistelor. Iată ce spune, justificat, Rita Chirian: „In buna tovarasie a lui Kostas Venetis, pacatul se pozitiveaza. Octavian Soviany nu scrie despre decadenta si promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda.”

O mică scădere a cronicii ei mi se pare ignorarea, în contextul frazei de mai sus, a personajului boierului Mihalache, cel care catalizează prin „păcatele” lui Kostas, reacția de obținere a binelui și profeția lui finală (la care Aldulescu se referă).

Cărți noi! Octavian Soviany - Viața lui Kostas Venetis, Editura Cartea Românească * * * *

Puțini autori contemporani corespund cu profilul autorului complet precum Octavian Soviany. Reputat și premiat ca poet și critic, doctor în litere, mentor în plus de tinere talente, aria scrierilor lui cuprinde cu egal prestigiu teatrul și proza. Dacă primele două genuri păreau să-i fie mai prielnice, cu acest roman, Soviany urcă multe locuri în topul prozatorilor. Proiectul cărții e ambițios: un roman cu sertare și unul picaresc totodată, unul inițiatic dar și de acțiune.
Traseul lui Kostas Venetis și al ucenicului și amantului său poreclit „Nemțoaica”, tînărul care-i și scrie, după dictare, biografia sînt complicate, sinuoase, pline de orori. Venetis este coțcar (trișor), scamator, ucigaș, sodomit prin vocație, dar și prin ură: „Mie fututul din ură [îi declară undeva Kostas tînărului său discipol în ale vieții și ale cărnii] mi s-a părut mai presus decît fututul din dragoste”. Ca urmare, june fiind, el îi cere primului dintre amanții săi, turcului Yussuf, în schimbul virginității, favoarea de-al sodomiza pe Vanghelis, argatul care o coțăia pe maică-sa. Zis și făcut, numai că ura penetrării îl blochează pe Kostas în măruntaiele lui Vanghelis, de unde se extrage cu greu și, ca răzbunare, mai cere, asemeni unei Salomee masculine, capul aceluia. Nicio problemă! Yussuf retează capul și-l oferă spre pălmuire adolescentului apoi, de pe o tavă de aur, capul asistă holbat la deflorarea răzbunătorului.
Un șir uriaș de fapte dar și de personaje atroce și memorabile (ca amputarea piciorului unui călugăr mușcat de un scorpion pe cînd i se citește, ca anestezic de epocă, Psaltirea) este „viața” lui Venetis și nici aventurile „Nemțoaicei” care-i notează trecutul, cîtă vreme el își trăiește ultimele zile, nu-s unse cu dulceața lumii. Cei doi se întîlnesc la Veneția și acolo are loc întremarea lui Kostas cu ajutorul „scribului” său, dictarea memoriilor, scrierea ultimelor pagini de către însuși Venetis și dispariția lui fără urmă. Partea finală a vieții lui Kostas Venetis stă sub semnul racolării lui de către boierul Mihalache, eminență cenușie a curții domnești a României, țara în care, grec fiind, ajunge prin impostură, dîndu-se drept combatant și supraviețuitor de la Plevna, după terminarea războiului ruso-turc. El este o unelată a acestuia care, puternic lider al unei organizații oculte vrea „binele general și pacea de o mie de ani”. Mihalache profețește - oarecum sibilinic, oarecum inteligibil - zilele de acum.
Învățătura lui Kostas pentru posibilul său urmaș e anticreștină, amorală și violent misogină. „Pizda femeii duhnește a gropniță” – zice el. Dar amoralismul lui Venetis devine o unealtă a lui Mihalache în făptuirea unui ipotetic „bine universal”. Principiul răului își găsește rostul ca unelată a binelui și, vorba „Nemțoaicei” din ultima frază a cărții: „poate Kostas Venetis n-a murit niciodată”.
Meșteșugit scris, luînd-o adesea ca voce narativă pe cea a lui Kostas, supus delirului agonic, înțesat cu episoade stranii și crude, cu personaje ilustrînd o scufundare infernală a lumii, romanul lui Octavian Soviany este și o reușită la nivelul lexicului și sintaxei. Dulce și vîscos ca mierea din baclava sau iute ca iataganul, stilul voit și justificat „balcan peninsular” produce desfătare. Lucrată șapte ani (după datarea finală), acestă realizare nu poate fi ignorată. La finalul ei, sertarele se închid și concluzia decurge clar, deși oarecum surprinzător, din premise.

Despre cruzime, perversiuni și alți demoni...

... puteți citi în romanul recent al lui Octavian Soviany „Viața lui Kostas Venetis”. Fără a folosi un limbaj explicit, cu cîteva excepții, cu o mare bogăție lexicală și stilistică, scenele descrise sînt de o maximă violență. O lume joasă, nespus de bogată în orori și perversiuni este cea în care trăiesc Kostas Venetis și ucenicul său care-i povestește viața. Nu am terminat romanul (e și lung), oricum țin să-l recitesc, parțial măcar, înainte de a vă oferi cronica.

În orice caz, cartea dovedește că, fără a uza de trivialități, se poate construi cu artă un univers care constituie un veritabil infern al minții și simțurilor.

În sfîrșit, echilibru! Despre Adrian Păunescu

În corul excesiv, excedant, aproape insuportabil de negări vehemente și adulări necritice pe care îl stîrnește, de ce oare ?, doar moartea unui (totuși) artist, a unei persoane publice, cum Adrian Păunescu a fost și i-a plăcut peste măsură să fie, am găsit în sfîrșit cîteva rînduri pe deplin măsurate și raționale însoțite de citarea unei poezii adevărate a celui care a fost A.P. poetul. În fine, nu zornăielile kitsch din „Rugă pentru părinți”, nici tendențiozitatea pro sau contra comunismului din atîtea excese de temperament versificate. Citiți aici ce spune poetul și criticul Octavian Soviany la plecarea lui Păunescu. Îl invidiez sincer și amical că a găsit aceste cuvinte echilibrate, puține și demne. De aceea nici nu am scris nimic pe „tema la zi”. Prefer să-i dau lui cuvîntul.

Şedinţa Comitetului ASB

Comitetul de conducere al Filialei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor, întrunit la 11 decembrie cu 7 membri, prezenţi, 2 membri absenţi motivat, 2 invitaţi, a luat în discuţie, în urma adresei nr. 43 adresată de conducerea USR filialei, proiectele secţiilor filialei preliminate pentru anul 2010. S-au avansat numeroase propuneri de proiecte, altele urmînd a fi adăugate în funcţie de fonduri şi apariţia unor oportunităţi de realizare.
Comitetul de conducere al Filialei Bucureşti a ales de asemeni, prin vot secret, juriul pentru decernarea premiilor filialei pentru cărţi apărute în 2009. Volumele vor fi depuse de autori sau editori la sediul Filalei pînă la 1 februarie 2010. Din juriu vor face parte scriitorii: Ioana Ieronim, Eugen Simion, Octavian Soviany, Tudorel Urian, Radu Voinescu.