Ioan Groșan și Securitatea

E un subiect la zi. Unul trist.
Am citit pe blogul scriitorului Octavian Soviany un punct de vedere pe care îl redau, îl respect dar nu pot să-l aprob. Nu pot s-o fac în primul rînd în memoria celor din familia mea care au făcut închisoare și au avut domiciliu obligatoriu, și li s-a confiscat tot cu excepția hainelor de pe ei.

Octavian Soviany scrie:
„...Pe scurt, punctul meu de vedere:
nu mi se pare deloc reprobabil gestul sau avand in vedere urmatoarele:
1. avea 19 ani
2. era in armata, in niste conditii inspaimantatoare (stiu asta de la Ţeposu)
3. a fost amenintat cu excluderea de la facultate, si nu ar fi ramas decat un muncitor necalificat iar literatura romana ar fi pierdut cu siguranta un mare prozator.
este o ipocrizie si o demagogie nemaipomenita sa faci atata caz de slabiciunile unui tanar derutat si intimidat cand fostii securisti au toti pensii barosane, afaceri prospere si o duc mai bine ca niciodata. masurile represive erau luate de ei , nu de bietii informatori de ocazie, cazuti prada mai mult sau mai putin intamplator, unui instrument diabolic de manipulare. dacă dîm cu pietre în “copiii de mingi”, ce facem cu arbitri?”

La aceasta am răspuns:
Ioan Groșan este un scriitor bun, e prietenul și al meu. El trebuia să spună în 1990…92…94, nu știu cînd, dar din vreme: am făcut un lucru urît în 1974, am fost amenințat și am cedat, m-am retras în 1978. Dacă vreți, mai vorbiți cu mine, dacă nu, nu. Cît despre realitatea amenințării – cunosc foarte mulți oameni care nu au colaborat deși s-au făcut presiuni asupra lor începînd cu părinții mei, (și asta în timp ce bunicul meu era în închisoare, deci aveau imaginea a ce se poate întîmpla și aveau un copil). Ei au refuzat și să intre în PCR. Au fost ținuți pe linia a 2-a, n-au fost lăsați în Occident dar nu i-a dat nimeni afară din serviciu sau anterior din facultate. Nu cred că, în 1974 mai ales, sau chiar in 78 refuzul aducea un risc major.

Apoi, cînd Eugen Uricaru, tot scriitor bun, a fost aproape linșat că a colaborat nu l-a apărat nimeni. Nici măcar Ioan Groșan. Și poate că așa era drept. Dar să judecăm egal în situații egale. Încă un pic și rezultă că noi care n-am colaborat sîntem niște ticăloși, iar turnătorii niște biete victime. Gestul ESTE reprobabil. Că pot fi invocate circumsatnțe atenunate e altceva.

Eu voi continua să îl salut pe Ioan Groșan și să-l citesc, dar fiecare să ne asumăm vinovățiile, cîte le avem. Și n-o să vărs acum și lacrimi pentru „bieții informatori”. Le țin pentru bieții deținuți politici, pentru deportați, pentru cei persecutați de regimul comunist.