Cărți noi! Mihai Curtean - camiku, Editura Brumar * * *

Poetul Mihai Curtean s-a născut în 1981 la Sibiu, orașul în care locuiește Mircea Ivănescu, poet născut cu 50 de ani mai devreme. Între cei doi există o evidentă afinitate, cel puțin în acest volum. Afinitate, nu influență pentru că recuzita și lexicul mai tînărului poet sînt ale secolului XXI. Ceea ce îl apropie de marele autor al lui Mopete, este tipul de discursivitate și modul în care memoria personală devine automat poezie. Ca și ilustrul său concitadin, Mihai Curtean gîndește și își amintește într-un mod esențialmente liric în timp ce lirismul său se autorefuză formal, invocînd și mimînd proza. Această afinitate nu putea să-i scape lui Al. Cistelecan care vorbește de „ritualul sporovăielii la Mircea Ivănescu” ca de o constantă a poeziei lui Mihai Curtean. Tot el amintește în context numele lui Liviu Ioan Stoiciu declarînd-l pe Curtean „nu atît de metodic” ca poetul „Fanionului”. Ciudat, mie mi se pare tocmai că oralitatea poetului este, dacă nu mai metodică, sigur mai transparentă, mai programatică decît a lui LIS, dar astea sînt amănunte comparatiste. Faptul esențial este că Mihai Curtean scrie bine și are poezia nu în sînge, ci pe vîrful limbii. Nu ocolește parodia, aluzia, citatul, argoul, regionalismul oral „în spaniolă mar îi și feminin”. Își permite și glume (fără semnificație) precum un ciclu cu titlurile plasate după textul poemului. Unele scenarii au o extremă gracilitate, inaparentă la o primă privire: „o dimineață în care mîncăm amîndoi/deși suntem despărțiți de cîteva săptămîni./.../afară-i frig,/ ea-i răcită/îi fac un ceai/ .../ io pe un taburet mic,/ ea ghemuită-n fotoliu./...cu mușcătura ei lipită de mușccătura mea/ două jumătăți de felie, încercînd să-și potrivească/mușcăturile./ asta am fost noi” (scherzo). În fluența curgerii orale, a unor relatări de fiecare zi, apar imagini lirice surprinzătoare: ”o după-amiază cu picioare reci,/ cristina stînd în spatele cărților/ ca-ntr-un marsupiu”. De cîteva ori l-am prins pe absolventul de jurnalistică cu formulări care-i trădează formația, clișee ale unei limbi de mucava, dar nu-s prea multe. Cine e „camiku”? Păi cine să fie decît iubita – „micul meu haiku”! Mihai Curtean scrie poezie natural, firesc, fără emfază, textele lui sînt documente ale nostalgiilor și angoaselor personale care însă „trec rampa” cu bine către cititor.