sâmbătă, 5 octombrie 2013

Cărți noi. Elena Vulcănescu - „Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale”, Ed. Convorbiri literare * * * (I)


Poeta Elena Vulcănescu a trecut de cîțiva ani în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul căruia îi consacră cvasitotalitatea eforturilor sale este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil. Din acest efort a ieșit volumul București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București iar acum apare un masiv op, de 400 de pagini, intitulat Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale (Ed. Convorbiri literare). Sînt publicate 17 studii completate cu niște „confesiuni de atelier” drept prefață.

            În ciuda titlului, nu toată cartea se referă la Veronica Micle, nici la relația ei cu cei doi mari scriitori. Chiar unele părți care s-ar crede că o privesc direct pe „muză” nu îi sînt de fapt consacrate, ceea ce nu le face mai puțin interesante. Astfel „Încoronarea muzei” este o cercetare pe urmele unui portret inedit al Veronicăi realizat de Ștefan Ionescu-Valbudea. Textul, foarte bine documentat și plin de referințe și dezvăluiri care incită cititorul, se referă la autorul bustului, un sculptor remarcabil. Bustul inițial, „portretul” din ghips s-a pierdut însă, el era, se pare, capodopera care o reda pe adevărata Veronica, rămînînd posterității doar o variantă de marmură, comandată de o mătușă a autorului acestor rînduri, Smara, portretizată și ea de același Valbudea, veghind și azi într-un colț de Cișmigiu. Marmura „rece” din 1890, e dezaprobată de Elena Vulcănescu care preferă ghipsul din 1888. Această „marmură” a fost donată de Smaranda Gârbea (Smara) Ateneului Român, dar s-a pierdut și ea prin 1937.

            Un alt capitol de maximă acribie documentară dar și de interpretare îndrăzneață este cel referitor la Ștefan Micle („menire și legendă” zice autoarea). În fapt, Elena Vulcănecu nu e sedusă atît de Veronica Micle și nici măcar de contemporanii ei mai iluștri: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Alecxsandri, ci de întreaga epocă și mai cu seamă de istoria măruntă care luminează cu scînterile ei viețuirea acestor oameni deveniți, prin forța harului, întemeietori ai literaturii române. E clar că Elena Vulcănescu îi respectă pe clasici, iubește literatura, dar mai ales îi plac scotocirea prin arhive, punerea cap la cap a documentelor, sesizarea contradicțiilor, într-o operație detectivistică demnă de o Miss Marple a istoriei literare.

(va urma)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Arhivă blog