luni, 27 decembrie 2010

Cărți noi! Liviu Ioan Stoiciu - Pe prag (Vale-deal),Cartea Românească * * *


Ehei, Liviu Ioan Stoiciu, mult m-ai mai înjurat dumneata și mult am mai răbdat eu „în considerearea misiei mele” de cronicar. Nu-mi pare rău, căci de la un poet trebuie să suporți multe, dacă vrei să înțelegi literatura. Ehei, LIS, peste doar cîteva decenii, amîndoi nu vom mai exista, dar versurile tale și, eventual, cronicile mele vor rămîne ca să arate că n-am fost noi pe-aici degeaba.
*
Sînt peste 28 de ani de cînd l-am auzit și văzut prima dată pe Liviu Ioan Stoiciu, la Cenaclul Amfiteatru de la Clubul Universității, într-o sală alăturată celei unde aveau să se țină cenaclurile Universitas și Junimea după ce revistele studențești se vor fi mutat lîngă Podul Cotroceni. Știam cine este, citisem „La Fanion” cum citeam tot ce apărea nou în acei ani 1980-1982. Era deci anul apariției volumului „Aer cu diamante” și al debutului meu în „Amfiteatru”. Am citit și eu ceva în acea seară, Liviu venise doar pentru o zi de la Focșani. Ulterior am scris o cronică elogioasă la „Inima de raze”, cartea care a produs scandal și sancționarea editorilor de la Albatros. L-am auzit din nou recitînd cu voce neschimbată acum cîteva zile. Nu s-a schimbat nici el prea mult. Dar poezia lui? Parcă în „Pe prag” poezia lui Liviu Ioan Stoiciu s-a cristalizat, s-a mineralizat aș zice, nu mai are acel amestec amintind de o încîlceală vegetală, de junglă misterioasă. Poemele au acum mai mult epic explicit și chiar o „încheiere”, dacă nu o morală, tind către fabulă, către parabolă. Vale-Deal nu e un loc, e un personaj, o deghizare a poetului recunoscut de altfel pentru modul său aparte de a fi cînd sus, bun și generos, cînd jos, furios și nemulțumit de toate. Dar, dincolo de aceste fluctuații, poezia lui a rămas una a disperării de a fi: „e un chin” se numește un text. „cine-și mai amintește de ce sunt eu pe aici?” întreabă retoric poetul. Viața „e un chin inutil”. „Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la nimic”. Personajul liric își apare singur în vis într-un halucinant poem despre iluzia de a poseda un cal și spaimele legate de această posesiune și dorită, și nedorită, text intitulat „A băut mercur încălzit”. Sinuciderea cu „mercur încălzit” eșuează, în alt poem se beau două „pahare de neîmpliniri” pe care poetul are grijă să le ciocnească înainte de a bea. Și în aceste poeme în care, cum ziceam, contorsionarea și pulverizarea frazelor capătă un contur explicit și forme cristaline, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu rămîne una a disperării de a fi, a întrebării fără răspuns asupra rostului existenței, a încercării de a comunica incomunicabilul. O simplă plimbare într-un parc este o emblemă a nenorocului și a urîtului care îl invadează pe cel ce pierde (acum ca mereu) pînă și la loz în plic, cumpărat și acela de la o vînzătoare urîtă și murdară. Eșecul repetat la roata norocului vieții și încăpățînarea de a juca mai departe: iată metafora centrală a cărții și chiar a operei lui LIS. Nimic nu-i iese, pînă și sinuciderile sînt ratate grotesc. „Gustul cenușii însă a rămas neschimbat” constată poetul și el se grăbește să o guste mereu. Autorul nu vrea să farmece nici să înduioșeze. Ceea ce impresionează și dă valoarea acestei poezii este lupta cu destinul, cu „monstrul” și izbirea „cu cuțitu-n piatră” că împărțirea norocului s-a făcut în absența celui plecat pe drumuri grele și întortocheate. Într-un poem parabolic, un oier, Vasile, vrea să fugă în lume cu o călugăriță. Nu iau cu ei decît o icoană care însă „nu vrea să meargă” unde vor ei și devine incomensurabil de grea. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e un cîntec de revoltă despre un război de o sută de ani în care ambele părți pierd fiecare bătălie. Este mărturia zguduitoare a neacceptării (cu toate declarațiile contrare) că un om poate fi refuzat în chip absolut de destin.

13 comentarii:

  1. Dar ce-are poetul, concret, de este atât de disperat existenţial? E cumva filosof de se-ntreabă atâta asupra rostului existenţei? Este prozator, dacă spune o poveste de dragoste atât de originală cu o icoană care "nu vrea să meargă"?- asta da, imposibilă iubire! Sau este un iluminat (nu în sensul...tenebros, desigur, ci în acela natural ca şi lumina),dacă tot luptând cu destinul dacă nu sumbru, măcar urâcios, nu se lasă, aflându-şi speranţa în chiar mărturisire? Sau poate că o poetul o fi şi el dintre aceia sensibili cu privire doar la propria persoană, fără să poată înţelege o tristeţe care nu-i include? (Îmi vine în minte celebrul poem allui Marin Preda pe această temă).
    ...Mimez şi eu incomprehensivitatea (?!)(şi simt că vocaţia de mim e tot mai rară), ca să-ţi atrag atenţia, fără supărare, că nu prea ai spus nimic despre mijloacele poetice, Horia.
    Dar mi-a plăcut foarte mult(căci asta-i o detaşare în care mă simt tot mai implicată, dar altfel, desigur) a treia frază introductivă, nicitastănesciană, aproape un poem:"Ehei, LIS, peste doar câteva decenii, amândoi nu vom mai exista, dar versurile tale şi, eventual, cronicile mele vor rămâne ca să arate că n-am fost noi pe-aici degeaba".
    Iată, am copiat-o cuvânt cu cuvânt, căci n-a mers cu copy-paste.

    Lorena P.S.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Lorena
    Da` multe mai cereti dvs. de la o cronica de 2500 de semne! `Mijloace poetice`! Am explicat succint că uzează de parabole prozastice. Cînd o să scriu un studiu monografic de 100 de pagini o să scriu mai mult. Dacă ar spune poetul explicit ce-i lipsește (de ex. bani de întreținere) n-ar mai fi poet. Pe scurt, atît am putut explica eu universul acestei cărți în 2500 de semne. dacă puteți s-o faceți mai bine, nu e supărare, dimpotrivă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dimpotrivă, dimpotrivă!
    Şi noi,care nu ne puteam imagina altceva decât că poetul nu are bani de întreţinere, sau pentru rate pe la diverse bănci, pentru facturi,mă rog...ce scăpare!
    Dar să nu disperăm! Cu timpul vom învăţa să vedem mai departe de aceste aspecte meschine din care se compune şi viaţa poetului.

    LPS

    RăspundețiȘtergere
  4. „Dacă ar spune poetul explicit ce-i lipseste...n-ar mai fi poet”.Dar este?Este mai mult decât un om nefericit în toate cele,refuzatul de serviciu al lumii pe care nu pare să o înteleagă în vitregia ei,dar pe care vrea să o înghesuie într-un cadru numit pretios poezie?Este în cuvintele mele duritatea celui care priveste poezia altfel,cu sensibilitatea indusă...de poezia adevărată.ANONIMUL(A)CIVILIZAT(Ă).

    RăspundețiȘtergere
  5. @anonim civlizat
    Nu înțeleg comentariul dvs. Vă referiți la poet în general ca refuzat al lumii? Sau la cazul lui LIS? Și apoi cum priviți poezia „altfel”? Altfel decît poetul generic? Decît LIS? Decît mine? E normal ca fiecare să privească poezia altfel decît ceilalți și să o decodifice în felul său. Există totuși niște repere generale, în limitele inteligibile oricui, după care putem admite că un poem anume e excelent, altul doar bun, altul mediocru. Care e „poezia adevărată”? Cine se află în posesia „adevărului”? Nu se operează în literatură cu asemenea concepte care abia ele sînt relative.

    Îi invit pe toți cei care au un punct de vedere să-l expună. Dar am și rugămintea de a încerca să se facă înțeleși, pentru că e un spațiu al comunicării și e firesc să avem fiecare acces la gîndirea celuilalt.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu mă refeream la poeti în general,pentrucă fiecare poet îsi reprezintă lumea în felul său si se exprimă în functie de aceasta,iar pe mine mă poate sensibiliza în functie de ceeace astept eu dela poezie,de ceeace se potriveste sufletului si spiritului meu.Pentrucă eu îmi spun părearea aici,nu în calitate de critic obligat să tină seama de niste repere generale,ci în calitate de iubitor de frumos,asa cum îl percep în poezie si nu numai.Cred că fiecare dintre noi se aplacă asupra nuantelor care i se potrivesc si care-l emotionează.Poate că în comentariul anterior cele scrise au sunat ca o sentintă si ca o părere acoperitoare;cer scuze,este doar părerea mea.Vă multumesc,ANONIMUL CIVILIZAT(Ă).

    RăspundețiȘtergere
  7. Poezia adevărată este un fel de ordin monastic civil. Ordinul poeziei. Cel cu reguli nu prea stricte şi mereu schimbătoare. Ordinul celor ce se caută prin biblioteci şi librării (acum şi online) şi care uneori chiar se găsesc şi se mai şi adună, când nu se scad. Ordinul celor ce-i ameţesc şi pe alţii cu emoţiile lor, al celor ce se conduc şi-i conduc şi pe alţii cu vorbele lor bine alăturate şi cu imaginile lor ce nu mai înnegresc doar pagini, ci umblă pe ecranele minţii şi ale monitorului, al celor care scriu şi şlefuiesc ce simt, fără ca cineva să le ceară asta, al celor ce-i citesc şi-i comentează întrebaţi sau nu, anonimi sau cu multe nume, întocmai ca parfumul străzilor.
    După umila mea părere, domnul Liviu Ioan Stoiciu, despre care este vorba, cât şi domnul comentator al cărui text ne-a provocat, fac parte din acest ordin nevăzut. Ca ordin.

    LPS

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi place cum a fost botezat cinul poetilor:Ordin monastic civil..Merita retinut!

      Ștergere
  8. @Anonim civilizat
    Tocmai aici e problema: că nu rezultă care e părerea dvs. Nici după al doilea comentariu. Vă place sau nu volumul lui LIS? Găsiți că am comentat bine sau rău? Cine scrie „poezie adevărată” și care e raportul ei cu cea a lui LIS?
    @LPS
    Metafora e frumoasă. Cred că lucrurile sînt ceva mai simple. Sigur că, la fel ca într-un ordin, e nevoie de niște trepte de inițiere. Unii rămîn la stadiul că le place doar Coșbuc, alții cred că poetul național e Păunescu etc. Elevii din clasa a VIII-a care au asistat la recitalul de la Uniune (au citit vreo 10 în partea a 2-a, inclusiv Stoiciu și cu mine) au spus explicit că le-a plăcut (probabil că mai mult printr-o senzitivitate instinctuală, că altfel cum?) dar nu credeau că mai există scriitori vii.

    RăspundețiȘtergere
  9. Sunt întru totul de acord cu stimata comentatoare LPS,dar nu am înteles că se referă la niste trepte de initiere ci la un anume ordin,i-as spune eu ordinul ce reuneste creatori si trăitori de emotii artistice.Si,după mine,aceasta nu are legătură cu stadiul Cosbuc,sau Păunescu,sau cu clasa în care învătăm.În ceea ce priveste comentariul dv.,acesta este în nota obisnuită a criticului care trebuie să tină seama de repere si care,de data aceasta nu si-a propus(sau nu nu este încă sigur dacă trebuie)să dea un verdict decisiv.Nu am citit lucrarea în discutie si nu pot comenta mai mult decât am făcut-o citind cronica dv..Vă multumesc.ANONIMUL(A)NECUNOSCUT(Ă).

    RăspundețiȘtergere
  10. Va semnalez aceasta scapare: "Ehei, Liviu Ioan Stoiciu, mult m-ai m-ai înjurat dumneata"...
    Cred ca ar trebui sa scoateti cratima din al doilea "m-ai", nu?

    RăspundețiȘtergere
  11. Multumesc! Așa este! Mai scapă. Mai ales la comentarii grăbite.

    RăspundețiȘtergere
  12. Dragă Horia,
    Cât îl priveşte pe LIS,prietenul domniei tale şi ale sale scrieri,mai documentează-te...eu îl cunosc poate prea demult ,iar descrierea domniei voastre mi se pare "o poveste neterminată"...poveşti ,că le-a plăcut mult copiilor poeziile lui LIS...!? VOI REVENI

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

Arhivă blog