La pescuit

Pescuitul în bălțile de lîngă Dunăre este o mare plăcere chiar dacă uneori capturile sînt modeste. În cazul de față vreo 5 ore de pescuit s-au soldat cu vreo 60 de capturi însumînd cam 5 kg, 90% caras mărunt. A fost o zi foarte frumoasă și merită consemnată și aici. Sezonul abia a început.

Cărți noi! Cristian-Mihail Teodorescu - S.F. Doi, Ed.Bastion * * *

Aproape omonim cu autorul Medgidiei și nu atît de notoriu în literatură, Cristian-Mihail Teodorescu este la fel de talentat, dar aparține generației ulterioare (născut în 1966). Numai că, poate și ca o consecință a profesiei sale în care excelează, cea de fizician, proza lui are conotații S.F. Chiar titlurile volumelor sale afirmă orgolios acest lucru: S.F. Unu și, acum S.F. Doi. De fapt mi se pare că prin titlu autorul restrînge nedrept aria de interes și poate chiar publicul lucrărilor sale. Povestirile din S.F. Doi și nuvela Majoratul Ségolènei, care este prin dimensiuni și complexitate centrul de greutate al volumului nu se cantonează, așa cum este cazul tuturor realizărilor bune de anticipație, în stricta lume a anticipației științifice. Să luăm Majoratul Ségolènei și să observăm că este și tematic și prin verva polemică o realizare care se înscrie într-o serie a prozei anticipative de tipul distopiilor istorice ilustre gen 1984 ori Planeta maimuțelor. Autorul crează coerent și cu un sarcasm viguros o lume viitoare în care corectitudinea politică și abilitatea sexului slab duc la acapararea tuturor pozițiilor cheie de către femei. Acestea ajung să elimine apoi trîndavii și barbarii bărbați, reducîndu-i la o stare de animalitate, și își crează, prin inginerie bio-neuro-NHV, entități aproape biologice: Partandri, prototipuri de masculi perfecți. Pentru reproducere, îi încarcă periodic cu sperma dizgrațiaților „avortoni” și nou-născutele sînt păstrate și educate, iar eventualii băieți sînt trimiși în rezervațiile speciale unde se sălbăticesc. În caz de plictiseală, doamnele își schimbă partandrul ca pe un utilaj uzat. Tema e reluată în altă povestire iar o altă distopie imaginează o lume dominată exclusiv de performanța sportivă.
Și restul textelor au asemenea subiecte sumbre, chiar macabre - primul se numește chiar Moartea domnului Teodorescu dar dau dovadă și de ingeniozitate și de acuratețe stilistică. Viitorul nu sună bine la Cristian-Mihail Teodorescu, dar literar proza este reușită iar avertismentele pe care le lansează sînt perfect articulate logic: lumile create sînt poate puțin probabile, dar - vai! - atît de posibile! Așadar, prin tematică, stil, complexitate, povestirile lui Cristian-Mihail Teodorescu se înscriu ca un pas foarte serios peste granița și așa tot mai aproximativă dintre anticipația (științifică sau nu) și main-stream, alăturîndu-se altora de acest tip, fantastice, scrise în ultima vreme de Bogdan Suceavă - Vincent nemuritorul – Florin manolescu, Doina Ruști, Liviu Radu. Fantasticul aparține intrinsec literaturii și nu cred că vreo etichetă de genul „S.F.”, căci nu e decît o etichetă lipită acum chiar de autor, îndreptățește judecata critică la o altă abordare decît textele realiste. Cristian-Mihail Teodorescu este un autor citibil și citabil de literatură.

Cărți noi! Stelian Țurlea - Trei femei, Ed. Cartea Românească * * *

Profesionalismul binecunoscut (și din fericire recunoscut de public și critică) de romancier al lui Stelian Țurlea îl ajută să scrie într-un ritm amețitor roman după roman și, pentru a nu se plictisi, dar și pentru că poate s-o facă, aceste volume sînt foarte deosebite ca tematică și stil. Să nu fie nicio asemănare între acest „Trei femei” (Editura Cartea Românească) și mai pateticul ”În absența tatălui”, cu atît mai puțin vreo legătură între el și ludicul „Arunc-o pe soră-mea din tren” și policierul moralizator dar și parodic „Greuceanu”? Asta pentru a cita doar patru titluri din cele pe care Stelian Țurlea le emană neobosit. O legătură există, chiar dacă romancierului e clar că nu îi place monotonia și respinge cantonarea într-un registru îngust. Ea stă în instinctul de jurnalist al lui Țurlea care atacă teme de un interes acut pentru public și avînd neapărat o doză de senzațional pe care el o și speculează corect din punct de vedere stilistic fie că e vorba de reportajul sentimental ca în Absența..., thrillerul eroic din ”Greuceanu”, epica senzațional-mondenă cu, complicații sentimentale și inserturi de limbaj trendy din „Arunc-o pe soră-mea...” În „Trei femei”, romancierul ține treaz interesul cititorilor printr-o relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei: Anca, mama ei – Irina și mama adoptivă a acesteia – Vitoria. Destinul lor se derulează în intervalul 1950-2005 din momentul cu care se încheie cartea: cel al arestării Marei, mama Irinei, și trecerea acesteia în grija Vitoriei și pînă la moartea Irinei însăși care întrerupe călătoria prin care Anca încerca să-și îndeplinească visul de a dansa într-o companie din Irlanda. Așadar personajul central și la propriu este Irina, cea a cărei existență se confundă cu perioada comunistă din România și primii 15 ani de grea „tranziție”. Un aspect inedit al romanului este că, pentru a contura și mai bine epoca la care se referă, Stelian Țurlea menționează persoane reale ce nu devin personaje secundare ale cărții dar interferă incidental cu acestea. Un fapt indiscutabil este că, dintre prozatorii români de azi, Stelian Țurlea este unul care se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine și chiar să le dea cuvîntul ca naratori, punîndu-se cu succes în locul lor. O dovedesc și cele „trei femei” ale cărții dar și alte personaje din roman. Acesta are suspans, are dimensiune socială dar și povești de dragoste, e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela și la efecte ieftine. Reproșul care se poate aduce este rezolvarea cam precipitată și bruscă, dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire și al „cloului” acțiunii (nu are rost ă-l dezvălui aici) precum și faptul că protagonista care realizează acel big-bang, tratat de romancier ca deznodămînt, nu prea pare potrivită pentruceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul. Este un punct de vedere pe care cititorii, pe care îi invit să parcurgă cu încredere cartea, îl pot împărtăși sau nu, dar este sigur că pînă la numitul final vor avea destule satisfacții. Concluzia: Stelian Țurlea se pricepe la femei.

Un caz de acord în număr

La o postare anterioară, s-a găsit un anonim (firește!) să-mi reproșeze o pretinsă eroare de acord în fraza:

„Am regăsit prin jocul inefabil AL ascunderii și reapariției intempestive ALE cărților din biblioteci un volum din 2009...”

Desigur, puteam să am o scăpare de taste sau chiar de sens. Nimeni nu e perfect. Dar în speță reproșul nu se susține. Să deslușim: JOCUL este AL ascunderii și AL reapariției iar ASCUNDEREA ȘI REAPARIȚIA sînt ALE cărților. Deci posesorii sînt cărțile și obiectele posedate sînt două. Mai e ceva?

La Mulți Ani lui Mihail Gălățanu!

La 11 septembrie (zi nefastă unora) caut să uit de cele rele amintindu-mi că este aniversarea nașterii, în 1963, a unui minunat poet și prieten: Mihail Gălățanu. Îi urez La Mulți Ani cu toată afecțiunea! În onoarea talentului și vitalității lui, citez festiv din puternicele sale versuri cîteva care celebrează tocmai viața!

„Nu voi muri din cauza morţii mele/ ci din cauza vieţii voi muri.// Viaţa îmi va ajunge la gât/ şi mă va sugruma, mă va îneca. Viaţa îmi va hăpăi/ mărul lui Adam./ De prea multă viaţă or să ţâşnească afară rinichii mei/ şi plămânii mei, cu mâinile lor, îmi vor crăpa cuşca toracică/ să iasă afară şi să trăiască de capul lor." (...)

"O dată îţi aruncă viaţa asta organele-n aer/ şi eşti terminat. O dată/ clocoteşte şi pulsează/ şi îţi împinge ochii din orbite afară/ şi unghiile din locaşul lor sidefiu. O dată/ te pomeneşti că te bufneşte viaţa pe gură,/ te boboteşte rău,/ îţi pătează cămaşa/ îţi împurpurează jaboul." (...)

"Adevărat îţi spun:/ nu trage astfel nădejde, / nici nu cobi:/ de mâna vieţii tale-ţi vei da duhul./ Iar nu de mâna morţii tale vei muri."

Cărți noi! Ofelia Prodan-În trei zile lumea va fi devorată, Ed. Paralela 45 * *

Ofelia Prodan este tipul de poet cu care se poate sta de vorbă, chiar cu plăcere. Este o persoană serioasă și lipsită de aroganța pe care o au sau doar o afișează poeții tineri cînd discută cu și despre „expirații” care i-au precedat. Desigur că ea are, ca orice poet, o obsesie a poeziei și o solidă încredere în scrisul ei. Această încredere o duce la lucruri bune ca și la rele. Volumul recent, al patrulea dacă nu greșesc, are un titlu incitant, puternic și amineințător: În trei zile lumea va fi devorată dacă... Ei, desigur - încerc eu o interpretare poate abuzivă - dacă biata lume nu-și va deschide porțile triumfal la primul ciocănit al poeziei (al poeziei Ofeliei Prodan mai ales). Însă, cum știm, de la Minulescu „poarta a rămas închisă, la glasul artei viitoare”. „Era prin anul una mie și nouă sute opt, îmi pare”, dar mare lucru nu s-a schimbat de-atunci. Interiorul volumului e mai puțin belicos decît titlul. El cuprinde patru cicluri de poeme „cu personaje” dintre care primul („Poemele unui cărăbuș bătrîn”) cuprinde texte care prin dispunere, dimensiune și narativitate se apropie de proză. În celelalte trei secțiuni, epicul e mai fracturat, apar mai multe metafore, dar se păstrează ceva din spiritul prozei. Primele secvențe, mai ales, sînt mici parabole amintind de unele dintre poemele lui Cristian Popescu, de unele texte ale Norei Iuga și, mai încoace, de Simona Popescu, Diana Manole și Saviana Stănescu. Față de cei amintiți, lipsește ironia și lipsesc unele efecte comice. Desigur, și sensurile sînt altele, iar în ciclurile Savelciuc, Noul Mesia (un nebun, Răpan, care se crede Mesia – nicio legătură cu simpaticul poet omonim) și Mașa, apar personaje urmuziene („infraumane” le numește inspirat Paul Cernat) ducînd cu gîndul la Urmuz dar fără strop din ghidușia acelora. Siguranța de sine și o anumită încrîncenare în practicarea poeziei o fac pe Ofelia Prodan să izbutească unele scenarizări, dar tot ele o fac, atunci cînd s-ar simți nevoia unei deschideri prin detașare ludică, să rămînă la nivelul unor compuneri neutre, inerte chimic în raport cu cititorul. Mașa de pildă, creatura monstruoasă care va devora lumea în trei zile dacă nu i se dă mîncare (și dacă i se dă e tot una căci i se oferă tot fragemente ale lumii) s-ar cuveni poate descrisă uneori fără continua gravitate a poetei. Dar mai ales în prima parte a cărții se simte nevoia unei schimbări a registrului „narativ” și o finalitate unor „întîmplări” care rămîn niște scenarii suprarealiste blocate în ele însele. Așa e povestea lui Fiodor care stă toată ziua, toată viața în pat. Într-o zi patul se ridică cu el cu tot și izbește pereții înfricoșîndu-l. La fel Behemot, nume diabolic, apare și dispare dintr-un oraș fără a cere nimic, lăsîndu-și doar cizmele în mijlocul străzii. Sensul rămîne obscur, povestirea e plată. Așa cum spuneam, încrederea în arta sa, care dă vigoare și plasticitate textelor în care Ofelia Prodan a găsit ideea de speculat și poate construi coerent, este neprielnică altor părți, unde autoarea clădește la fel, dar nu mai are de speculat niciun înțeles important. Bilanțul final este unul pozitiv însă, desigur, modalitatea pe care se întemeiază volumul nu mai poate fi utilizată în continuare, în noi texte, fără inovații semnificative.

16000 de vizitatori

Am observat că acum cîteva minute contorul a ajuns la 16 000 de vizitatori a acestui blog. Mulțumesc tuturor pentru interes și voi căuta să am postări frecvente și interesante pentru dvs.

Eminescu înfrunzind și în pielea goală

Un comentariu al romancierului Șerban Tomșa mi-a amintit de clișeele emise ca sentințe didactice despre „Luceafărul poeziei”, „Ceahlăul prozei” etc. Alte clișee propagate intens și preluate fără discernămînt de „populație” sînt ipostazele plastice ale poetului Mihai Eminescu despre care știm vag cum arăta (doar patru fotografii dintre care e speculată intens numai una, cea „astrală” de la Viena). Înfățișarea poetului e asociată abuziv cu motive vegetale, chipul lui înfrunzește constant în diverse aberații kitschiforme ale artei plastice.
Cum se știe, Eminescu nu a fost un autor de pasteluri ca Alecsandri sau Topârceanu. Natura este la el un cadru romantic justificat și de faptul că la jumătatea secolului al XIX-lea la noi peisajul urban era mult redus față de natura vegetală dezlănțuită și despre care G.Călinescu însuși scrie că, și pe la 1910 inunda Bucureștiul în curți nesfîrșite. Din nefericire nu mai e cazul acum!
Un Eminescu vegetal e o viziune, înainte de a fi kitsch, inexactă ca referință. Dar și mai ciudate sînt ipostazele plastice ale unui Eminescu nud sau aproape nud. Cea mai celebră aberație de acest fel o reprezintă sculptura lui Gh. Anghel din fața Ateneului Român. Statuia reprezintă un bărbat tînăr și înalt (Eminescu avea se pare puțin peste 1,60 m), în pielea goală, purtînd pentru salvarea decenței un fel de ștergar în jurul mijlocului.
Insul din statuie nici nu e, poate, pentru artist, Eminescu însuși, ci mai degrabă o poză adolescentină, un prototip de erou romantic. Ar fi de sperat acest lucru pentru binele sculptorului, pentru că altfel ar fi bizar! Într-o epocă de mare pudibonderie, în care Maiorescu, mergînd în trăsură fără pălărie (pentru că o pierduse la Cameră) era suspectat pe loc de demență, cine putea să-l vadă pe Eminescu îmbrăcat atît de sumar? Desigur, orice om avea, și în secolul XIX, și în prima parte a celui de-al XX-lea, momentele sale inevitabile de nuditate. Dar de ce niciun artist nu și-i imaginează (Doamne ferește!) pe Sadoveanu, Iorga, Coșbuc, Creangă sau Caragiale dezabiați? Tratamentul e rezervat exclusiv lui Eminescu! Îi acord cu larghețe răposatului Anghel (1904-1966) premisa de nevinovăție în sensul că tînărul despuiat nu e Eminescu, ci o efigie a romantismului.
După Anghel, tot felul de plasticieni mai mult sau mai puțin amatori și-au imaginat un Eminescu gol pușcă. Doar mitizarea excesivă a poetului național i-a ferit pe succesorii săi zeificabili Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu să fie victime la rîndul lor. Mă gîndesc cu înfiorare că, poate, dacă amplificarea kitsch-ului continuă, în secolul XXII, intrarea în Cișmigiu ar putea fi străjuită de un Cărtărescu gol și androgin ilustrînd postmodernismul.
De la Eminescu, nuditatea s-a extins și la personajele sale, ilustrații la poeme precum „Lacul” (vezi foto) prezentînd cu dărnicie perechi de sîni și de fese luminate de „zeița nopții moartă”. Pe sub poartă – ar fi de adăugat.

P.S. Titlul spectacolului - montaj literar de la Radio: Eminescu- Luceafăr mistuit (vezi afișul) e și el kitsch și arată un Eminescu... nedigerat cum trebuie. Trăiască indigestia în mațele profanatorilor!

Acesta e kitsch-ul! Luat din viață

Vasile Ursache Epistole către Hefaistos, Ed. CD Press :(

Am regăsit prin jocul inefabil al ascunderii și reapariției intempestive ale cărților din biblioteci un volum din 2009 cu ceea ce autorul, poet bucovinean, numește „vitralii poetice neobizantine”. Sînt de fapt niște sonete intitulate „epistole” și numerotate, care în plus sînt datate și însoțite în subsol de niște lungi și inutile „explicații” despre geneza fiecărui text și despre semnificația lui. Este cum nu se poate mai trist să vezi cum un intelectual (fost ofițer de interne, dar orișicît…), abia trecut de 50 de ani, deci aparținînd biologic generației 80, se obstinează să fie vetust și neinteresant. Chiar dacă în aceste epistole ar fi vreo idee, tratarea într-o prozodie căznită, cu rime voit spectaculoase, în fapt cu sonorități artificiale, o anulează. Poetului îi mai scapă și cîte o recunoaștere că este doar „un gol” în „hăul” final, în stanțe la fel de chinuite: „Înaintez în timp ca seva-n iarbă./ Prin mine, ce sporește nu-i al meu- / bicisnic, rudă lui Epimeteu,/ un gol în hăul ce-o să mă resoarbă”. Iată cum gura păcătosului recunoaște că prezența lui anulează orice... spor și videază totul. După a cincea epistolă în metru identic, simți cum sunetul mereu același și succesiunea imuabilă a rimelor îți bat în cap ca niște ciocane sau ca un tam-tam, anesteziind totul. Explicațiile prolixe și emfatice la poeme sînt pline de imagini kitsch („Luna își ridica obrazul de patriarh” și poetul deslușește pe ea „conturul unui cerb bătrîn” și așa mai departe). Ilustrațiile (de Valeriu Stihi) sînt și ele culmea kitschului: fecioare despletite cu ochi visători și coapse de amazoană, arme albe în pumni de troglodiți, flăcări care țîșnesc aiurea din coloane ionice. Aceste mostre de mediocritate plastică ilustrează perfect, de fapt, versurile decepționante ale lui V. Ursache – cel ce se identifică lui Hefaistos fără să-și dea seama că armele pe care pretinde că le forjează ca o zeitate sînt din carton și staniol, iar focul e doar un smoc de fîșii din hîrtie creponată. Butaforie ieftină! „Învață-mă, Hefaistos, liantul/ ce-mbină Veșnicia cu Neantul” cere poetul fără priceapă că artefactele lui nu se pot lipi decît cu pelicanol.

Să vă faceți cruce. Cu ambele mîini

”Am scris aceasta carte cu intentia de a arata lumii Calea catre Dumnezeu, catre revelarea Sinelui. etc. etc.” Semnat: Messia Iisus Hristos

Acesta e mesajul care vă îmbie să citiți cartea ”Messia Iisus Hristos - Autobiografie”!

Există și situl messia.ro care promovează autobiografia de mai sus, presupun romanțată, a Mîntuitorului!
Cum încă nu s-a deschis cerul să îi trăznească pe păcătoșii cu situl și cartea, presupun că Sfinția-Sa e ocupat (dar nu cu scrisul) sau nu bate cu bățul.

Sărmanul Eminescu!

La acest link puteți vedea în numai 45 de secunde o unică și irepetabilă revărsare de kitsch și neam-prostie dedicată „celui mai mare prozator (sic!) român supranumit Luceafărul... poeziei (sic!)”. Dacă este cineva în stare să facă un „omagiu” mai de prost gust unui poet îmi scot pălăria. Socot însă că nu e cu putință. Judecați singuri.

Literatură română de 0,1 Euro!

Piața cărții de literatură română în România este la nivelul a 10 Eurocenți pe cap de locuitor și an. Calculul a fost făcut la Uniunea Scriitorilor de scriitorul și economistul Varujan Vosganian, dar poate fi refăcut de oricine. Datele problemei sînt simple: piața de carte în total este de 20 milioane Euro pe an din care se estimează că 10% e literatură autohtonă (estimare cam optimistă în opinia mea). La o populație de 20 de milioane rămîne cum am stabilit: 10 c / locuitor și an. La calculul făcut de dl. Vosganian replica mea a fost că îmi doresc să îl cunosc pe românul care a cheltuit cei 10 cenți ai mei, întrucît eu în 2010 nu am cumpărat nicio carte de literatură română. Autorii mi le-au oferit cu o dărnicie care exasperează pînă și personalul oficiului poștal unde îmi am căsuța. Evident că la cutia postala de acasă, la bloc, nu încap decît facturi - ceea ce spune ceva despre stilul de viață românesc: a fost dimensionată numai pentru facturi și somații, nu pentru cărți. Ulterior mi-am dat seama că am exagerat: am cumpărat totuși vreo 30 de volume din colecția BPT care apare cu Jurnalul Național.