O aniversare de familie

Azi 21 septembrie 2010 se împlinesc 117 ani de la nașterea bunicului meu, generalul Titus Gârbea (1892-1998). Această zi, care este una de referință pentru familie, ar putea fi ultima pentru fiul său mai mic, Dan, tatăl meu, născut în 1933, aflat într-o stare gravă. Celălalt fiu, Mircea (1931-2009), s-a stins de curînd. În felul acesta încă o generație a familiei va dispărea, după cea anterioară care și-a încheiat existența în 1998 odată cu bunicul meu, cel mai longeviv reprezentant al ei. Unicul descendent în linie directă este în acest moment fiul meu Tudor Gârbea (născut în 2006) care sper că va duce numele și tradiția în secolul XXII. (în imagine Titus Gârbea).

Cărți noi! Adrian Georgescu - Sosirea spre Dumnezeu, Editura Sieben Publishing :( :(

Adrian Georgescu, născut în 1952, a debutat editorial abia în 2002. Dar de atunci a publicat în fiecare an între două și șase volume, unele fiind totuși doar ediții succesive ale aceleiași cărți. Romanul „Rebutarea omenirii” a ajuns în 2009 la a V-a ediție, deși mă îndoiesc foarte serios că vreuna dintre ediții a trecut de 200 de exemplare. Toate la Sieben Publishing care e, firește, editura autorului, după cum el e singurul ei autor. Ca orice scriitor însemnat, Adrian Georgescu a îndreptățit studii. Notorietatea exegeților lui Adrian Georgescu se oprește în pragul unor edituri precum „Amurg sentimental”, dar titlurile emană o cumplită gravitate. Astfel, Vintilă Anastasescu i-a dedicat lui A.G. studiul: „Modernitatea şi clasicismul romanelor georgesciene”, în ”Antologia Drumul cuvintelor”. Dacă veți întreba „care Vintilă Anastasescu?” veți putea afla de pe Google că e același care s-a referit elogios la volumul cu indimenticabilul titlu “Foşnet de dinţi” de Alexandra Cîrciumaru. Desigur, opera georgesciană a determinat și alte demersuri analitice, dintre care unul o descrie precis. E vorba de cel al Veronicăi Anghelescu, alt nume hipercunoscut, dar numai în lumea cenaclurilor pentru amatori. Ea zice, corect probabil: „Căci, spre deosebire de romanul modern – Zgomotul şi furia de William Faulkner, de pildă – unde fiecare voce narativă este bine ţinută sub control, îşi păstrează timbrul ei distinct, în romanul lui Adrian Georgescu vocile se acoperă uneori unele pe altele. Nu avem numai o pluralitate de voci narative, ci acestea sunt dedublate, incerte, cu apariţie fragmentară, refuzând, de cele mai multe ori, unificarea şi autoritatea unei voci dominante.” Adică, traduc eu, dintr-un roman de A.G. nu se poate înțelege mai nimic, nici măcar cine vorbește. Sosesc acum și eu la „Sosirea spre Dumnezeu”, construcție agramată pentru că sosirea presupune finalizarea drumului, prepoziția „spre” devenind improprie. Volumul este ininteligibil, cuprinzînd un fel de deliruri mistice organizate în capitole scurte și incoerente. Avem de pildă: „O avertizare” – „Vei plăti prețul”. Acest enunț definitiv, rezonabil de altfel, fie că e vorba de prețul benzinei sau al gigacaloriei, este „explicat” mai jos astfel, mărturisind imposibilitatea autorului de a scrie, lucru de care cititorul își dăduse seama mai demult: „Nu mai știu să-mi scriu dragostea în texte înfățișîndu-se oamenilor prin răsfirări de cuvinte aparținînd limbii române. Nu mai știu.” Curat! „Dar cunosc singurătatea din fiecare biserică a lui Dumnezeu aflată în conuri oranj – o trăiesc consemnînd-o în texte”. De ce, nene Anghelache? Dacă simți că nu mai știi să scrii, fapt evident și pentru noi, oprește-te! A.G. cugetă: „Trecutul și viitorul ți se dezvoltă simultan!” Nu sînt întrutotul de acord. De pildă textele de acest tip nu au niciun viitor, nici măcar subdezvoltat. Dumnezeu este „o emoție dincolo de cuvintele niciunei limbi”. A.G. mai zice „mi-am relaxat muzica lui mozart (sic! cu minusculă) ca pe un act sexual întrerupt cu brutalitate”. Deci muzica e un fel de mușchi al poetului, dar cum de se relaxează tocmai în cazul întreruperii brutale a actului? Așa cum am mai spus, există o lume literară paralelă, care imită exterior toate gesturile lumii literare reale: are scriitori, volume, edituri, reviste, comentarii critice și lansări de carte, ba și societăți literare. Lipsește doar un fleac: literatura. Dar, pentru cei din interiorul ei, însăilările paranoice îi țin locul perfect. E numai vina noastră că nu le pricepem. Căci spune A.G.: „Eu scriu totul. Altfel cum să mă spun pe mine vouă – surzilor. Orbilor.” Vai nouă, surzilor și orbilor, care nu auzim muzica de mozart cu m mic și nu vedem strălucirea lui Adrian Georgescu cu G mare!

Cărți noi! Laura Gherman - Suflet de tinichea, Ed. Karuna Bistrița

„Mi-am croit rochie metafizică/din filele unei cărți de estetică./ Cercei din fildeș transcendent/parfum, al compasiunii accent". În rest, poeta poartă "pantofii analizei, ochelarii epifaniei, contur de buze poezia”. Asta probabil pentru că e profesoară de filosofie (la Bistrița). În textul „Agent secret”, ea scrie cum „Racolată mi-a fost ființarea/ selectată ... sub acoperirea/ cerului și îngerirea...” Toate textele abuzează de puncte de suspensie, chestiune absolut de neînțeles ca și substantivul „îngerirea”. Ea are ce are cu „ființarea” care mai și înoată ("spre insula artei" printr-un "ocean al ignoranței"). Nu e clar dacă e ignoranța autoarei ori a altora. Respectiva „ființare întrebătoare” își află sensul în „căutarea căutării”. Dna Gherman mi-a dăruit cartea „cu respect” (scuzați ligamentul) și din poza de coperta a patra pare cumințică și cu ochi frumoși. Dar pot eu să nu-i spun adevărul? Anume că se definește perfect prin titlul ales: suflet de tinichea. Volumul mai e și dedicat memoriei tatălui său. Ce-o zice el, de acolo, de sus, despre isprăvile fiicei, că nu mai e lîngă ea s-o tragă de urechi?

Cărți noi! Ionuț Caragea - Poezii de dragoste, Ed. Fides :(

Un titlu orgolios! Dar, sub el, cel mai bun lucru din volumul lui Ionuț Caragea e prefața lui Corneliu Leu. Asta deoarece Corneliu Leu e scriitor, iar Ionuț Caragea nu este. Corneliu Leu scrie o prefață exemplară, atrăgînd atenția că n-are rost să umplem prefețele cu elogii false, că autorul mai are de învățat, că scrie destule prostii. El povestește bine cîteva anecdote pilduitoare despre aventurile spiritului creator pus în contact cu literatura amatorilor. E drept că Leu numără el însuși opt superlative pe care le folosește în legătură cu Ionuț Caragea, dar la final se căiește că le-a scris, așa că îl iertăm. Spun drept că, după prefața extinsă și hîtră a lui Corneliu Leu, pe care nu-l știam atît de talentat și corosiv, și după citatele alese de el, nu am mai avut chef să citesc și poezia lui Ionuț Caragea. Totuși am citit-o și am regretat. Parțial însă! Poetul este la al 14-lea volum publicat în 4 ani! Dintre care nouă numai la editura Fides, Iași! În ilustra editură și colecția ei Eidos (există un brand în jocurile pe calculator numit așa) au apărut autori ca Florin Țupu, Virgil Poiană, Nicolai Ciobanu, Teofana Botoșineanu. Unul și unul. Dacă mă gîndesc că poeți precum Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop au publicat cîte două-trei volume în 25 de ani, diferența dintre ei și Ionuț Caragea îmi apare cu claritate: e una de ritm. Ionuț Caragea scrie cam așa: „La început a fost cuvîntul cu vîntul/ a călătorit și am rămas înmărmurit în măr murit”. El scrie un „vis cu purici” în care delirează astfel: „încă rătăcesc căutîndu-te pe nesfîrșita alee/ într-un vis cu purici îmi dau palme/ și prind alte posturi străine”. Uneori, poetul o dă pe muzică ușoară: „Iubito, /Aceata-i ultima noapte de dor/ După care o să mor”. Deseori nonsensul e total: „Laptele nopții/ sînul tău de heruvim îl cernea, (asta cu cernutul laptelui e ca dusul apei cu ciurul n. m.)/ la picioarele unui moșneag/ ce mă acompania confeti,/ îmi spuneam psalmul/ din gură de os.” Deci heruvimii au sîni, ceea ce rezolvă problema sexului îngerilor, dar cum „mă acompania confeti”? Și cum e o gură de os? Dacă aș primi la „Poșta redacției” asemenea aberații, l-aș sfătui pe autor să se ducă la un medic. Dar... Dar surpriza apare! Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu. Pentru că iată ce strofă îi iese chiar în oripilantul „vis cu purici”: „lîngă tine liniștea turbează/ închizi ochii se aprind lumînările/ nădușesc icoane se-nfioară pereții/ ploaia aplaudă la fereastră”. Un poem începe: „ce zei și-ar vinde locul/ pe ultima noastră îmbrățișare?” Imediat după acest distih, poetul începe să delireze despre „mitra genunii”, „paingul orb” și alte tîmpenii. Care e adevăratul Ionuț Caragea, ținînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat memorabil? Excluzînd cazul că omul e psihopat, el e victima unei erori de situare. Pur și simplu îi vin tot felul de impulsuri „poetice” și nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hîrtie. Ce poet ar fi Ionuț Caragea dacă n-ar avea filtrele blocate!

Cărți noi! George Arion - Crime sofisticate, Ed. Tritonic * * *

Nu orice crimă e demnă să figureze într-un roman polițist. Mai ales dacă este un roman semnat de George Arion. Nu că autorul s-ar fi blazat după atîtea și atîtea istorii misterioase și nu mai agrează decît „crimele sofisticate”. Dar ingeniozitatea sa de creator de situații limită e pusă mai bine în valoare de acțini care nu se întîmplă chiar toată ziua și umplu cîteva rînduri în paginile ziarelor de senzație. Așa că în masivul său roman, conceput în două părți foarte diferite, George Arion investighează cu mijloacele prozei cu suspans cazuri înlănțuite care compun la un loc un mare mister. În prima parte, criminalul nu este un infractor pus pe jaf sau răfuială, ci un justițiar care își alege victimele unor crime ingenioase după criteriul că ele sînt imune la pedeapsa legilor și chiar se cred mai presus de ele. Este un criminal – personaj pozitiv. E totuși un asasin cu sînge rece și de aceea trebuie anihilat. Eroul pozitiv-pozitiv îi întinde o cursă oferindu-i ocazia unei confruntări provocatoare, pe care, în mod normal, un ucigaș cu temperamentul acelui n-o poate refuza. Totuși, înțelegînd de ce i se dă ocazia unei întîlniri cu un mare rival pe care poate, eventual, să-l umilească, asasinul preferă calea inteligentă de a se stăpîni. Partea a doua este un decameron al poveștilor polițiste pus la cale de clienții permanenți ai unui bistro dintr-un orășel american. Nu e cazul, pentru păstrarea tainei, să insist prea mult a asupra acțiunilor din roman. E suficient să vă asigur că sînt cu adevărat ingenioase și pline de neprevăzut. Ceea ce trebuie subliniat este verva de prozator a lui George Arion, capacitatea sa de a inova într-un gen care pare că și-a atins limitele încă de pe vremea lui Edgar Wallace. Dar autorul nostru e optimist și entuziast și, spre deosebire de eroul lui, acceptă provocările. Ceea ce este foarte bine realizat la George Arion este fundalul realist pe care se țes poveștile, mai mult sau mai puțin verosimile, dar provocatoare de plăcere asemeni unor puzzle-uri complicate și antrenante.

Un plagiat incredibil! Victimă: Daniel Cristea-Enache!

La linkul acesta găsiți toată povestea care e de necrezut: un text al lui Daniel Cristea-Enache despre Grigore Vieru a fost copiat aproape cuvînt cu cuvînt. Dar asta nu ar fi nimic! Autorii unei antologii cu texte dedicate lui Vieru au cules ambele texte și le-au publicat în aceeași carte fără să-și dea seama. Editorii se pare că sînt tot mai competenți dincolo și dincoace de Prut. Numai academicienii apar ceva mai „furăcioși” dincolo! Îl compătimesc pe Daniel, dar îl și fericesc: un critic copiat cu nerușinare înseamnă că este citit și recunoscut. Și apoi să te plagieze un academician! Ce onoare, nu!

Cărți noi! Victor Martin - Țara lui Travian, Editura Cellina * *

În ultimii vreo cincisprezece ani Victor Martin a publicat vreo douăzeci de volume, predominante fiind cele de aforisme și romanele SF. Cel mai recent din prima categorie abundă în formulări sarcastice, multe nimerite. Experiența lui de a se exprima concis și paradoxal i-a creat probabil lui Victor Martin un reflex. Majoritatea aforismelor se referă la români, la situația politică și economică la zi, ceea ce, pe spații mari poate să inducă o anumită plictiseală pentru că, oricît de nostime ar fi unele secvențe, nivelul lor rămîne cel de anecdotă, ca într-o revistă de umor precum răposata „Urzica”. Cînd cugetările se ridică la generalitate, rezultatul este mai bun: „În Iad e oricînd loc pentru mai bine.” Ori: „Secretul e să fii posesorul unei prostii mai mari decît poți exprima”. Și încă: ”În ziua de azi, oamenii au foarte puțină imaginație: fiecare există numai în imaginația lui”. Cîteodată invenția se rezumă la jocul de cuvinte, dar și atunci sînt posibile enunțuri bine găsite: „Tot ce nu poate fi luat peste picior, poate fi luat pe sub mînă”. Este evident că într-un volum precum acesta, de-a dreptul masiv nu toate aforismele sînt la fel de reușite și din acest punct de vedere cred că Victor Martin își putea impune o autocenzură mai severă. Fie că este vorba de locuri comune care au o largă circulație, fie că este vorba de banalități, de scăderi proprii autorului, aceste momente ar fi putut fi evitate: „Trăim în România de parcă altceva mai bun de făcut n-avem”, „Politicienii români preferă sî învingă lamentabil”, „Perverși, politicienii își trag cîte un scaun”, „Ziua națională e așa cum ne simțim; ne simțim”. (? N.m.). Sînt cu adevărat și aforisme bune, dar și altele care nu au înțeles: „Deoarece este prohibită, vom interzice munca”. Care e sensul acestei tautologii? A scrie vreo 250 de pagini cu cîte 11-12 cugetări pe fiecare înseamnă să încerci să fii sclipitor de aproape 3000 de ori ceea ce, oricît de orgolios ar fi un autor, ar trebui să-l pună pe gînduri și să-l îndemne la moderație. Vina lui Victor Martin este excesul cantitativ. Dar ceea ce este de calitate în cartea lui trebuie remarcat și pus în evidență deși căutarea perlelor, al căror număr îl situez în jur de 300, în cele 3000 de scoici nu-i tocmai lucru ușor.

Nicolae Manolescu calomniat în România liberă

Din partea Uniunii Scriitorilor din România s-a transmis ziarului România liberă ca și unor agenții de presă și posturi TV următorul comunicat:

„Dezmințire

Față de pasajul de mai jos, apărut în ziarul România liberă din 16 septembrie 2010 sub semnătura Sabina Fati și sub titlul „Cine este Vîntu și ce vrea el”, Conducerea Uniunii Scriitorilor din România dezminte categoric și declară calomnioase afirmațiile autoarei. Rugăm conducerea ziarului să publice această dezmințire fără întîrziere și la loc vizibil.

„Sorin Ovidiu Vîntu a devenit bogat cu ajutorul specialiştilor din serviciile secrete şi popular cu ajutorul marilor cărturari care au acceptat să primească din partea lui sume mari de bani în contul unor premii de excelenţă pe care a început să le dea în perioada de glorie a Fondului Naţional de Investiţii (FNI). De la Alexandru Paleologu la Nicolae Manolescu, foarte puţini au ratat ocazia să-şi asigure rente viagere sau colaborări bine plătite de Sorin Ovidiu Vîntu. Nici unul dintre ei nu s-a întrebat, nici înainte de căderea FNI, nici după, de unde are atâţia bani, aşa încât s-au aşezat satisfăcuţi în solda lui, devenind flori la butoniera acestui mecena.” (Sabina Fati)

Niciodata Nicolae Manolescu, revista „Romania Literară” pe care a condus-o sau Uniunea Scriitorilor nu au primit bani sub forma unor premii de excelență sau sub oricare altă forma de la numitul Sorin Ovidiu Vântu. În caz ca nu va reusi sa probeze afirmația sa calomnioasă, autoarea articololui va suferi rigorile legii.

Conducerea Uniunii Scriitorilor din România”

Comentariul meu: calomnia emisă cu inconștiență este periculoasă, ca și cea emisă cu rea credință. Imediat s-au găsit posturi TV care au reluat ideea că Nicolae Manolescu a primt bani de la Vântu, o minciună ordinară. Se putea verifica în 30 de secunde că N.M. nu a fost niciodată nominalizat sau cîștigător al premiilor de excelență al lui SOV. Cel care a cîștigat cu adevărat a fost Andrei Șerban, de pildă. Dar ce vină are chiar și el? Premiul a fost acordat de un juriu de personalități. De acum o să fiu atent, cînd sînt invitat într-un juriu sau mi se dă un premiu dacă banii nu sînt cumva primiți de la X sau Y?

Cărți noi! Mădălina Florea - Poeme cu supraviețuitor- Poems with Survivor RAWEXCOMS,

Mădălina Florea este anglist și turcolog, s-a stabilit la Amsterdam unde lucrează ca profesoară. Scrie poezii în limba natală și le traduce în engleză. Volumul care o are ca redactor și suporter printr-un text de copertă pe Passionaria Stoicescu, este unul corect și onorabil. Unele texte sînt confesiuni perfect transparente care au un lirism aproape involuntar: „Tînjesc să am copilul meu/ din sângele meu/ din pântecul meu/ semănând cu ai mei/ în dragoste,/ să-l văd plângând – râzând/căzând –ridicându-se/ alergând după porumbei”. Chiar neglijența acestei revărsări de gerunzii arată că poeta nu practică niciun tip de transfigurare, de elaborare. Unele texte sînt mici jocuri rimate care dau spre un suprarealism ludic, naiv: „Mă trece o apă și un pod,/ mă stoarce de vlagă,/ mă duce de naș și de mână/ bicicleta mea dragă”. În Amsterdam, bicicleta este un mijloc de transport uzual și ca urmare apare foarte des în poemele biografice ale Mădălinei Florea. Poemele ei, poeme de amator, scrise cu sensibilitate și fără pretenții de abisal și nici măcar de originalitate, sînt simpatice dar lipsite de tensiune și de viziuni.

Cărți noi! Cornel Ungureanu Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească * * *

„India mea este personalitatea lui Mircea Eliade” afirmă Cornel Ungureanu în primele pagini ale volumului Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cartea Românească). Cunoscutul autor al Istoriei secrete a literaturii române a începu această carte, mai exact această căutare, în anul 1968. Din cuprinsul volumului aflăm tot felul de lucruri dar nu numai despre Mircea Eliade sînt fragmente de istorie (literară) reconstituită de Cornel Ungureanu dar și, mai ales, trăită de el însuși. Nici nu mai știm și oricum nu prea mai contează la un moment dat că el îl caută pe Mircea Eliade, sau că vrea să reconstituie acea căutare. Cornel Ungureanu se caută pe sine, se reconstituie pe sine căutînd „ceva” care este desigur duhul literaturii și al istoriei ei. Volumul este unul memorialistic cu timpii „acțiunii” jucați foarte vioi. Apar și multe personaje, numeroase dintre ele sînt scriitori contemporani, majoritatea dispăruți (Ioan Flora, Zigu Ornea, Geo Bogza și alții). Putem vorbi de personaje pentru că avem în față un fel de roman autobiografic, am pierde multă vreme încercînd inutil să situăm în speciile canonice această carte care trăiește prin două resurse majore: informația culeasă în patru decenii de autor și, mai ales, talentul lui de povestitor cu care reconstituie mediul uman și intelectual al lui Eliade dar și pe cel în care se desfășoară căutările proprii. Cornel Ungureanu de oferă un volum dezordonat, ca un veritabil șantier în lucru, dar plin de date interesante și mai ales fermecător scriptural.

Publicitate! ;) Sculele Bosch - garanția lucrărilor de calitate!

Lansare și vernisaj la Centrul Calderon

La Centrul Calderon al Primăriei Sectorului 2 a avut loc o manifestare deosebit de reușită la care publicul, foarte numeros, s-a putut bucura de ospitalitatea acestui excelent loc de întîlniri culturale. În cadrul foarte primitor al Centrului și în organizarea Societății Române de SF și Fantasy s-au desfășurat lansarea volumului SF Doi de Cristian-Mihail Teodorescu (Editura Bastion, Timișoara) și vernisajul unei expoziții de artă plastică de profil „anticipaționist” intitulată Other Worlds la care au expus artiștii Alex Popescu, Dragoș Jieanu și Ioan Dumitrescu. Amfitrioni au fost dna Mihaela Popescu, directoarea centrului Calderon și dl. Cristian Tamaș din partea SRSFF. Volumul de excepție al lui Cristian-Mihail Teodorescu, cuprinzînd proză nedrept etichetată de autor doar ca SF, a fost prezentat elogios de Angelo Mitchievici și Horia Gârbea. Au fost prezenți, printre alții, dna Irina Horea, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, scriitorii Michael Hăulică, Dănuș Ungureanu, Marian Truță și remarcabilul editor, „nașul” SF-ului autohton în ultimii ani, Cornel Secu directorul editurii Bastion. Dacă la lansare sala a fost neîncăpătoare, vernisajul a prilejuit sporirea publicului cu un număr însemnat de fani ai tinerilor artiști.