Cărți noi! Adrian Georgescu - Sosirea spre Dumnezeu, Editura Sieben Publishing :( :(

Adrian Georgescu, născut în 1952, a debutat editorial abia în 2002. Dar de atunci a publicat în fiecare an între două și șase volume, unele fiind totuși doar ediții succesive ale aceleiași cărți. Romanul „Rebutarea omenirii” a ajuns în 2009 la a V-a ediție, deși mă îndoiesc foarte serios că vreuna dintre ediții a trecut de 200 de exemplare. Toate la Sieben Publishing care e, firește, editura autorului, după cum el e singurul ei autor. Ca orice scriitor însemnat, Adrian Georgescu a îndreptățit studii. Notorietatea exegeților lui Adrian Georgescu se oprește în pragul unor edituri precum „Amurg sentimental”, dar titlurile emană o cumplită gravitate. Astfel, Vintilă Anastasescu i-a dedicat lui A.G. studiul: „Modernitatea şi clasicismul romanelor georgesciene”, în ”Antologia Drumul cuvintelor”. Dacă veți întreba „care Vintilă Anastasescu?” veți putea afla de pe Google că e același care s-a referit elogios la volumul cu indimenticabilul titlu “Foşnet de dinţi” de Alexandra Cîrciumaru. Desigur, opera georgesciană a determinat și alte demersuri analitice, dintre care unul o descrie precis. E vorba de cel al Veronicăi Anghelescu, alt nume hipercunoscut, dar numai în lumea cenaclurilor pentru amatori. Ea zice, corect probabil: „Căci, spre deosebire de romanul modern – Zgomotul şi furia de William Faulkner, de pildă – unde fiecare voce narativă este bine ţinută sub control, îşi păstrează timbrul ei distinct, în romanul lui Adrian Georgescu vocile se acoperă uneori unele pe altele. Nu avem numai o pluralitate de voci narative, ci acestea sunt dedublate, incerte, cu apariţie fragmentară, refuzând, de cele mai multe ori, unificarea şi autoritatea unei voci dominante.” Adică, traduc eu, dintr-un roman de A.G. nu se poate înțelege mai nimic, nici măcar cine vorbește. Sosesc acum și eu la „Sosirea spre Dumnezeu”, construcție agramată pentru că sosirea presupune finalizarea drumului, prepoziția „spre” devenind improprie. Volumul este ininteligibil, cuprinzînd un fel de deliruri mistice organizate în capitole scurte și incoerente. Avem de pildă: „O avertizare” – „Vei plăti prețul”. Acest enunț definitiv, rezonabil de altfel, fie că e vorba de prețul benzinei sau al gigacaloriei, este „explicat” mai jos astfel, mărturisind imposibilitatea autorului de a scrie, lucru de care cititorul își dăduse seama mai demult: „Nu mai știu să-mi scriu dragostea în texte înfățișîndu-se oamenilor prin răsfirări de cuvinte aparținînd limbii române. Nu mai știu.” Curat! „Dar cunosc singurătatea din fiecare biserică a lui Dumnezeu aflată în conuri oranj – o trăiesc consemnînd-o în texte”. De ce, nene Anghelache? Dacă simți că nu mai știi să scrii, fapt evident și pentru noi, oprește-te! A.G. cugetă: „Trecutul și viitorul ți se dezvoltă simultan!” Nu sînt întrutotul de acord. De pildă textele de acest tip nu au niciun viitor, nici măcar subdezvoltat. Dumnezeu este „o emoție dincolo de cuvintele niciunei limbi”. A.G. mai zice „mi-am relaxat muzica lui mozart (sic! cu minusculă) ca pe un act sexual întrerupt cu brutalitate”. Deci muzica e un fel de mușchi al poetului, dar cum de se relaxează tocmai în cazul întreruperii brutale a actului? Așa cum am mai spus, există o lume literară paralelă, care imită exterior toate gesturile lumii literare reale: are scriitori, volume, edituri, reviste, comentarii critice și lansări de carte, ba și societăți literare. Lipsește doar un fleac: literatura. Dar, pentru cei din interiorul ei, însăilările paranoice îi țin locul perfect. E numai vina noastră că nu le pricepem. Căci spune A.G.: „Eu scriu totul. Altfel cum să mă spun pe mine vouă – surzilor. Orbilor.” Vai nouă, surzilor și orbilor, care nu auzim muzica de mozart cu m mic și nu vedem strălucirea lui Adrian Georgescu cu G mare!