Cărți noi! Ionuț Caragea - Poezii de dragoste, Ed. Fides :(

Un titlu orgolios! Dar, sub el, cel mai bun lucru din volumul lui Ionuț Caragea e prefața lui Corneliu Leu. Asta deoarece Corneliu Leu e scriitor, iar Ionuț Caragea nu este. Corneliu Leu scrie o prefață exemplară, atrăgînd atenția că n-are rost să umplem prefețele cu elogii false, că autorul mai are de învățat, că scrie destule prostii. El povestește bine cîteva anecdote pilduitoare despre aventurile spiritului creator pus în contact cu literatura amatorilor. E drept că Leu numără el însuși opt superlative pe care le folosește în legătură cu Ionuț Caragea, dar la final se căiește că le-a scris, așa că îl iertăm. Spun drept că, după prefața extinsă și hîtră a lui Corneliu Leu, pe care nu-l știam atît de talentat și corosiv, și după citatele alese de el, nu am mai avut chef să citesc și poezia lui Ionuț Caragea. Totuși am citit-o și am regretat. Parțial însă! Poetul este la al 14-lea volum publicat în 4 ani! Dintre care nouă numai la editura Fides, Iași! În ilustra editură și colecția ei Eidos (există un brand în jocurile pe calculator numit așa) au apărut autori ca Florin Țupu, Virgil Poiană, Nicolai Ciobanu, Teofana Botoșineanu. Unul și unul. Dacă mă gîndesc că poeți precum Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop au publicat cîte două-trei volume în 25 de ani, diferența dintre ei și Ionuț Caragea îmi apare cu claritate: e una de ritm. Ionuț Caragea scrie cam așa: „La început a fost cuvîntul cu vîntul/ a călătorit și am rămas înmărmurit în măr murit”. El scrie un „vis cu purici” în care delirează astfel: „încă rătăcesc căutîndu-te pe nesfîrșita alee/ într-un vis cu purici îmi dau palme/ și prind alte posturi străine”. Uneori, poetul o dă pe muzică ușoară: „Iubito, /Aceata-i ultima noapte de dor/ După care o să mor”. Deseori nonsensul e total: „Laptele nopții/ sînul tău de heruvim îl cernea, (asta cu cernutul laptelui e ca dusul apei cu ciurul n. m.)/ la picioarele unui moșneag/ ce mă acompania confeti,/ îmi spuneam psalmul/ din gură de os.” Deci heruvimii au sîni, ceea ce rezolvă problema sexului îngerilor, dar cum „mă acompania confeti”? Și cum e o gură de os? Dacă aș primi la „Poșta redacției” asemenea aberații, l-aș sfătui pe autor să se ducă la un medic. Dar... Dar surpriza apare! Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu. Pentru că iată ce strofă îi iese chiar în oripilantul „vis cu purici”: „lîngă tine liniștea turbează/ închizi ochii se aprind lumînările/ nădușesc icoane se-nfioară pereții/ ploaia aplaudă la fereastră”. Un poem începe: „ce zei și-ar vinde locul/ pe ultima noastră îmbrățișare?” Imediat după acest distih, poetul începe să delireze despre „mitra genunii”, „paingul orb” și alte tîmpenii. Care e adevăratul Ionuț Caragea, ținînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat memorabil? Excluzînd cazul că omul e psihopat, el e victima unei erori de situare. Pur și simplu îi vin tot felul de impulsuri „poetice” și nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hîrtie. Ce poet ar fi Ionuț Caragea dacă n-ar avea filtrele blocate!