Cărți noi! Ioan Groșan- Un om din Est, Ed. Tracus Arte * * *

Despre romanele importante se spune mereu că nu sînt romane. Această butadă nu mai știu exact cui i-a fost atribuită, dar e corectă numai în unele cazuri. Gura tîrgului, care e uneori mai precisă în rezultanta ei decît a criticii, a negat primului roman al lui Groșan însăși categoria „roman”. Povestiri da, și autorul neuitatelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte” e situat incontestabil pe podiumul generației sale, roman ba! Dar parcă și autorul volumului „Un om din Est” se ferește să urmeze cutumele romanului. Nu încadrarea în specie e cazul să ne preocupe, de altfel, ci reușita prozei. Groșan își fragmentează „romanul”, cît este, cu povestiri autonome pe care personajul central, Nelu Sanepidu, după poreclă, le relatează în scris prietenului, rivalului și confidentului său Iuliu. Toate aceste povestiri sînt episodele unui „jurnal erotic” al lui Nelu. Ne putem întreba, en passant, prin ce (că din carte nu rezultă) e Nelu atît de seducător încît, în urma unor farse, ingenioase și savuroase de altfel, ori a unor simple întîlniri femeile de tot felul îi cad în brațe. Dar peste tot, excesele erotice și bahice ale personajelor centrale și episodice mărturisesc, prin disperarea și desfrînarea lor, lipsa de speranță a ultimilor ani ai „epocii de aur”.
Un rol însemnat îl are talentul de povestitor al autorului, împrumutat personajului narator Nelu în fragmentele pe care le scrie pentru a le trimite prietenului său (de fapt acela, pe nume Borna, e scriitorul) și care derutează amatorii de, poate, scrîșnete creatoare pentru a identifica romanul. Multe romane însemnate ale literaturii noastre sînt înșiruiri sau suprapuneri de povestiri relativ autonome (Groapa lui Barbu, Moromeții, Cronica de familie). Groșan alternează decis, premeditat planul narațiunii la persoana a treia cu secvențe din „însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu” fiecare fragment din cele opt dacă am numărat bine fiind referitor la un singur episod scurt și rămas fără urmări. Singura cucerire care poate fi continuată în planul unei „relații de lungă durată” este cea pe care Nelu n-o povestește: aceea a fetei cu nume ciudat, Vianda, la farmecele căreia rivalizează și, de fapt, le împarte cu bunul prieten Borna. Cartea se termină în clipa cînd Borna, sigur că a cîștigat competiția, îl vede pe Nelu împreună cu Vianda. Se termină cu un „va urma” – fiind numai „sfîrșitul volumului I”.
„Vînarea” Viandei – al cărei nume trimite clar la „carnal” e liantul între cele două planuri și se suprapune ironic peste o altă vînătoare: cea a unui cerb aproape fabulos, urmărit de Wily Schuster, prieten și el cu cei doi. Pentru Willy, aranjat erotic cu mai bătrîna și nepretențioasa Sári, vînătoarea înseamnă altceva.
Mi s-a părut la început că firul vînătorii cerbului miraculos se termină prea banal. El dispare ca orice himeră și în locul lui, sub pușca marelui țintaș Nicolae Ceaușescu, chemat la minunea de vînat, pică un cerb cunoscut în zonă și aproape domesticit: Gică-Șchiopu. Gonacii de lux ai PCR nu au curaj să îi spună adevărul și îl lasă să creadă că a ucis purtătorul de poetențial trofeu mondial. Apoi am înțeles că finalul acesta e singurul acceptabil: în dictatura comunistă a „primului vînător” orice mit devine trivial și derizoriu.
Cu personaje puține, dar toate memorabile, cu o încîntătoare ușurință a purtării narațiunii, plin de ironie și de un mascat dar omniprezent suspans, romanul lui Ioan Groșan este unul excelent. O reușită clară.