Literatură de idei?

Unul dintre avantajele comentariilor de pe internet este că, prin confruntare cu păreri diverse, ți se dezvoltă argumente pentru sau împotriva lor. Și ți se limpezesc puncte de vedere altfel rămase vagi în conștiință. Deunăzi, un comentator, dezamăgit că nu mi-a plăcut o carte (de poezie) care lui îi plăcuse, scria: Eu personal îl admir (pe autor) pentru puterea ideilor exprimate de volumul mai sus pomenit, idei care dealtfel, dacă sunteţi curios, au fost exprimate într-o lungă înşiruire de reviste de literatură de-a lungul timpului, fiind destul de apreciate. Ideile exprimate sunt clare şi fiecare din ele are un substrat... Iată, mi-am zis, nepunînd la îndoială sinceritatea comentatorului, ce „idee” bizară își fac unii despre literatură! Deci literatura ar sta în „idei puternice”, „apreciate”, „clare”.

E evident că nu cunoaștem destul publicul căruia ne adresăm și, oricît am încerca, nu-l putem înțelege, nici el pe noi. Niciodată nu mi-a trecut prin cap (și scriu literatrură de vreo 30 de ani și am citit mii de cărți ale altora) că literatură = idei („puternice”). Ce idei? Ce idei pot justifica liteatura și care n-o îndreptățesc? Ce „idee puternică”, „clară”, demnă de „apreciere”, transmit versurile: Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri/ și niciodată n-or să vină iară? Că timpul e ireversibil? Merci! Ce „idee” emană descripția pură și tranzitivă: ploua infernal/ și noi ne iubeam prin mansarde/ sub cerul ferestrei/ oval/ norii curgeau/ în luna lui marte. În primul moment - unul de nervozitate - am vrut să-l calific pe comentatorul meu cum proceda Bietul Ioanide. Dar o invectivă nu rezolvă problema.

Receptorii sînt greșit educați (de școală, de propria percepție) să vadă în text „un sens”, de regulă univoc. Ideea! Mi s-a povestit din surse autorizate că și la unele seminarii de la Facultatea de Litere se judecă aproximativ la fel. Este absolut sigur că un text literar, fie și poetic, are „niște idei”. Unele chiar ingenioase. Ele sînt imanente textului pentru că orice comunicare prin cuvinte, care nu e onompatopeică (deși chiar așa...), are un sens. A confunda/filtra emoția estetică – mai ales dacă e vorba de poezie - prin claritatea ideilor nu e o imbecilitate – e o infirmitate. Expresivitatea estetică nu are de-a face cu vreo idee cum nu are de-a face, de regulă, cu adevărul în sens strict. Am ajunge la concluzia că „Divina Comedie” e o prostie pentru că nu există Infern și Paradis și nici diavoli sau îngeri. Sau că pastelurile lui Alecsandri sînt stupide pentru că nu au idei, ci descripții pure: o vedem pe juna Rodica trecînd voioasă pe lîngă junii semănători. Nicio idee! Ca să nu mai zic de versul, mult mai aproape de noi: ți-am spus să te ferești de dimineți. Cînd de dimineți nu te poți nicicum feri.

Inteligența, comenta Alexandru George citîndu-l pe Ralea, constă în neconfundarea planurilor. Dar nu e vorba numai de inteligență (sau de lipsa ei). Planurile pot fi confundate dintr-o situare apriori eronată, decisă de o educație (in)estetică piezișă. Absolutizarea unui criteriu, de pildă „ce e patriotic (creștin, european) e bun” duce la închiderea față de complexitatea reală a artei. Fericiți cei ce au avut șansa de a înțelege că nu ideile contează „ci oamenii care le transmit” (Marin Preda) sau încă: nu ideile contează, ci „dicțiunea lor” (Mircea Martin). Între autorii de literatură reală și cititorii de literatură există încă un ocean de neînțelegere pe care ultimii nu vor sau nu pot, obiectiv, să-l treacă. Se confirmă că literatura/arta nu numai că o scriu/o fac un număr restrîns de aleși, dar o pricep realmente tot foarte puțini.