miercuri, 20 octombrie 2010

Despre bogăție


Oamenii vorbesc foarte mult despre bogăție. O noțiune abstractă pe care, ca pe orice noțiune abstractă, doresc să o concretizeze, să o cuantifice. Aleg de regulă mărimea măsurabilă a banilor. Un om cu mulți bani e bogat, unul cu mai puțini, e mai sărac decît celălalt. Această formă de măsurare, nu numai că nu mă avantajează, dar simt că mă și nedreptățește. În ceea ce mă privește, considerîndu-mă automat și un tip foarte bogat, aș măsura averea nu în bani, ci în timp. Ce înseamnă banii, o valoare banală, față de timp care este ireversibil, imuabil, nestocabil, nepartajabil? Îl poți avea, îl poți pierde, risipi etc. ca pe orice avere, dar nu-l poți recupera.

Din acest punct de vedere, în raport nu cu alții, a căror bogăție nu mă interesează și, dacă există, nu o invidiez, mă consider un om foate bogat. Aproape nemăsurat de bogat, fapt care îmi dă, firește, ca oricărui om, o mare satisfacție pe care mi-o cultiv cu înțelepciune și justificată, deși necreștinească, zgîrcenie.

Cînd înțelegi, sau crezi că ai înțeles, ce lucru are valoare, devii automat avar în raport cu el. Cel ce pune preț pe pămînt nu ți-ar da un metru pătrat, cel ce se închină la valoarea vehiculelor nu ți-ar împrumuta nici bicicleta. În ceea ce mă privește, nu-mi cereți timp, că nu vă dau nicio secundă.

Deși par lipsit de timp, valoarea în care cred, în realitate am destul și, mai ales, știu să mi-l fac, așa cum alții au harul de a face bani. Din mersul lui ireversibil eu pot să iau, cum aș lua apă dintr-un rîu care curge necontenit, găleata mea de timp. Desigur par trufaș spunînd asta, dar bogăția implică și o doză de orgoliu.

Pentru a fi bogat în timp, în secunde și nu în bani, nu există rețete. Cărțile de tipul: cum să fii bogat, fericit, simpatic și plin de succes sînt, desigur, niște mistificări pentru uzul complexaților. Nici pentru bogăția în bani nu există rețete. Probabil cei care și-i doresc și sînt inteligenți îi fac de la sine. În ce mă privește, alegînd ca măsură a bogăției timpul, mi-l fac ușor, aproape de la sine.
Piese de teatru și romane, prefăcute apoi în filme, ni-i prezintă pe alde Michelangelo sau Mozart trudind să picteze Capela Sixtină sau să compună simfonii. Imbecilitate! Nu trudeau deloc, o făceau cum ar fi băut apă. Un creator inteligent care ar crede că a picta, a compune, a scrie e o muncă s-ar lăsa imediat. A scrie un roman sau o piesă (în cazul meu) nu e o corvoadă ci o nemăsurată, imposibil de împărțit cu alții, plăcere. Aș vrea să împart această plăcere cu cei la care țin, dar, ca și timpul, ea nu e partajabilă.

5 comentarii:

  1. Pe cînd, se pare, timpul la timp trage, de unde și tot mai voioasă concentrare de avere personală în detrimentul... nimănui (ba, dimpotrivă), trasul de timp nu duce nicăieri. Ba, da: la pierderea acestuia și la stress flambant ce transformă pe păgubit, mai devreme, sau mai tîrziu, într-un coate-goale.
    În afara cazului în care nu se trage de el, timpul, ci se împinge de acesta, în mod deliberat, mai la vale - o amânare strategică -, vorbind, mai degrabă, astfel, de o drămuire aproape înțeleaptă.
    Ce temă generoasă, zic eu ieșind, încă o dată, din anonimatul meu circumstanțial:
    Silvana T. Depounti

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Silvana
    Bine zici. Mi se pare foarte subtila si lingvistic disocierea intre a trage de timp si a-l impinge (spre viitor).

    RăspundețiȘtergere
  3. Ciudat. Cand atatia oameni se plag ca nu au timp, uite un om care se declara bogat la acest capitol!
    Viata lunga!

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc la fel. De fapt aici e aici: nimeni nu stie exact cum stă cu timpul. Cu cel care ne mai rămîne. De aceea pare o trufie să spui că ai timp.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ce interesant este articolul acesta!!!

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

Arhivă blog