Prietenii știu de ce... Oare știu?

Fac o postare din două comentarii pentru că simt că merită:

Șerban Tomșa wrote: „Și eu mă surprind citind cu placere cărți proaste... Mă scuz că sunt obosit, că e un mod de a mă odihni, etc. Dar explicația nu ține... Și nu găsesc una satisfăcătoare. Harry Potter are, într-adevăr, un farmec irezistibil, iar Codul lui da Vinci se citește pe nerăsuflate. O întrebare pe care am putea să ne-o punem este dacă există cărți foarte valoroase care îi plictisesc pe aproape toți cititorii...”

H.G. answered: „Excelenta întrebare! Începem sa fim creativi si chiar profunzi.:) Eu cred că e lipsa de timp a omului contemporan care generează nevoia de a avea niște „chips” inteligibile, fluente. Mă surprind cu ciudă recitind fleacuri. În adolescență aveam răbdare pentru Faulkner, T. Mann etc. Acum nu prea pentru echivalentele lor. Da, domnule Tomșa, eu cred că există cărți de mare valoare care, nu că îi plictisesc, dar măcar îi obosesc sau îi indispun pe toți cititorii, inclusiv pe cei care le simt valoarea. Gen „Iosif și frații săi” (eu nu am terminat-o, cu rușine mărturisesc), „Castelul” (total diferit ca ritm de „Procesul” sau „Metamorfoza” sau...). Faulkner e un autor „tocător” de atenție, deși genialitatea e la fiecare pagină chiar în romanele mici („Neînfrînții”). Fiecare rînd e o comoară de stil, dar... În schimb eu sînt nebun după Huxley în cele mai terne pasaje eseistice din romane ca „Frunze uscate”. Totuși (e un paradox al personalității mele) îl ador pe W.S. Maugham în ce are el palpitant, cînd e mai fresh decît Huxley. Recitiți povestirile din selecția publicată sub titlul „Honolulu” în regretata colecție „Globus” (ante 1989!). O marjă a lui „De gustibus...” trebuie primită. Sau nu?