Există cărți pe care le recitim cu plăcere sau le-am recitit de multe ori, pe care le știm poate pe dinafară și pe care nu le-am pune niciodată într-un top al cărților de valoare, dar le-am menționa între cele 10...20...100 pe care le-am lua pe o insulă pustie. Acestea sînt best-sellers tipice, lizibile, seducătoare, „ecranizabile” eventual și totuși pline de defecte de construcție, de exagerări ale negativității unor personaje etc. Ele sînt marile cărți proaste ale lumii (ale literaturii noastre, la noi) care, dacă le privim din perspectiva succesului de public, au totuși „ceva” major, ce le situează în vîrful piramidei vînzărilor, că altfel nu le-ar cumpăra nimeni. Aceste reflecții mi-au fost prilejuite de reluarea - a cîta oară - la o reeditare recentă, în vechea și buna traducere, a romanului „Pe aripile vîntului”, poate cea mai mare carte proastă a lumii și după care s-a făcut unul dintre cele mai proaste mari filme ale lumii. Nu am niciun dubiu care este capodopera între ea și, să zicem, „Jocul cu mărgele de sticlă” sau „Muntele vrăjit”. Totuși, la plecarea pe o insulă pustie cu o valiză mică, aș ezita între povestea lui Scarlett și marile opere. Mă întreb și vă întreb care vi se par cele mai mari cărți proaste ale lumii, în accepțiunea de mai sus? Nu ezit să numesc „Mizerabilii” sau, păstrînd proporțiile, la noi, „Delirul” și mai ales „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Ce ziceți?
Postări
Seductia la cartea de succes, marea prosteala, e la fel ca orice…seductie, rece, cocheta, scurta(au lunga, „dupa facultati”), si nemeritata, mai tirziu si tradata, dar de ce sa o luam si pe insula!!!??? De din cauză de scara trairii noastre in comuna, vorba lu Sorescu? Mai bine sa ospatam cu cele bucate ne/alese la „ospete” de barbarii critici, decit opera hermetica, mai bine lizibil foarte decit cu chei infasurate la sapte ace. Ca nu avem timp nici pe insula cea eterna, nu!? Avem grabire, ne ia Dracu pe toti daca nu murim aici cu cartea cea grea, sacra si amanetata, in mina intinsa ca la …steag de rumin. Totusi, ce cauta Preda in asa cantitate printre cartuliile cu dor de lectura la iterativ, ca Muntele au Jocul n-au catare puscoiu celu mare! Sa caute „prada” , adicalea viata asta de consum? Zilnicele ne duc „pe aripile vintului” cu falitii …nostri de lecura. Prosti, da multi! Eu, don judecator, as dyice ca sa mai vedem si alta insula, poate e una de buzunar, ca la vremurile de azi merge degetaru de lectura, de critica, de scriitura, nu!?
RăspundețiȘtergerevio
Nu voi da exemple de mari cărti proaste,dar mă voi lega de această exprimare.Mie mi se pare că nu prea merge această alăturare;poate ar merge refereindu-ne la un lucru oarecare,sau la un om despre care am putea spune că este mare si prost(dacă ne-am permite să facem o asemenea catalogare).Dar o carte mare ce înseamnă?Mare o face interesul de care se bucură în rândul unor cititori de o mare diversitate,care,fără a fi critici,vor fi găsind la ea calităti care să o impună si vor fi stiind că prostia si calitatea nu fac,de obicei,casă bună.Nu cumva este si cazul cărtii la care vă referiti?O părere;a mea.Vă multumesc,ANONIMUL(A)NECUNOSCUT(Ă).
RăspundețiȘtergere@vio
RăspundețiȘtergereBine zis. Cînd eram tînăr și insațiabil la lectură citeam simultan bune și rele cu patimă. Acum m-am sastisit și de bune și de rele.
@A.Nec.
Tocmai aici e paradoxul. Că există cărți seducătoare care sînt - literar - vădit proaste. Deși p.a.v a luat Pulizerul, e defectuoasă (rău). Dar are un farmec. Poate e partea joasă din noi care nu poate ignora dulcile fleacuri.
o părere de simplu"cetăţean":)..vorba ceea:"nu-i frumos ce-i frumos,e frumos ce-mi place mie"...consider că dacă ecranizarea romanului "pe aripile vântului"nu se făcea şi într-o distribuţie şi o regie atât de bună,poate această carte era de mult îngropată de timp..însă aşa este ştiut faptul că americanii au ştiut mereu să-şi vândă marfa cum se spune...în una din cărţile ,nu toate bune ale lui Paulo Coelho"învingătorul este întotdeauna singur"chiar se aminteşte cum mulţi autori americani,ştiu că adevărata lor recunoaştere este ecranizarea scrierilor lor..deci de aici zic eu marele suces de casă al romanului..apoi iată cum continuarea cărţii scrisă de Alexandra Ripley şi anume "Scarllet"nu a avut acelaşi efect la public şi nici fimul nu s-a ridicat la nivelul celui amintit..de unde şi ideea că la succesul unei cărţi sau unor autori contribuie mai mulţi factori,zic eu....o zi frumoasă!...
RăspundețiȘtergereAsa este cu "succesurile" care nu au de-a face neaparat cu valoarea. Totusi este "ceva" seducator si la Harry Potter si la Codul da Vinci, combinatia fericita de facilitate si interes. Interesante sint si Demonii de dostoievski si romanele lui Lobo Antunes dar fiind profunde, complexe, sint mai greu abordabile.
RăspundețiȘtergerebine, şi literatura rusă a dat naştere unor ecranizări celebre..şi aici aş aminti Fraţii Karamzov,sau Anna Karenina..de Război şi pace nu mai vorbesc...personal sunt fascinată de literatura rusă..cât despre Hary Potter sau Codul da Vinci,la fel pot spune..reclama face totul!..rămâne de văzut ce va rămâne peste timp din toată această combinaţie cum bine o definiţi,"de facilitate şi interes":)....
RăspundețiȘtergereÎn ceea ce mă privește consider că ecranizările și dramatizările după Dostoievski și Tolstoi au fost complet nefericite și nu puteau fi altfel, ca și cele după Faulkner. Ele retează exact acel inefabil care la „Pe aripile...” nu prea există. Cel puțin piesa lui Dan Micu - fie iertat - „Karamazovii” sau „Idiotul” pus mai recent la Sibiu de un rus, am uitat numele, erau efectiv ininteligibile. Un spectator inocent, neștiind ce romane au la bază, ar fi fost determinat să nu citească asemenea aiureli. Ecranizarea „K” cu Yul Briner - parcă în Ivan ?- era la fel de groaznică. Am și uitat-o.
RăspundețiȘtergereE foate interesantă tema pe care o propuneți. Ar merita un întreg eseu. Și eu mă surprind citind cu placere cărți proaste... Mă scuz că sunt obosit, că e un mod de a mă odihni, etc. Dar explicația nu ține... Și nu găsesc una satisfăcătoare.
RăspundețiȘtergereHarry Potter are, într-adevăr, un farmec irezistibil, iar Codul lui da Vinci se citește pe nerăsuflate. Totuși, în cazul celei de-a doua se simte totala lipsă de valoare...
O întrebare pe care am putea să ne-o punem este dacă există cărți foarte valoroase care îi plictisesc pe aproape toți cititorii...
@Serban
RăspundețiȘtergereExcelenta intrebare! Incepem sa fim creativi si chiar profunzi.:) Eu cred că e lipsa de timp a omului contemporan care generează nevoia de a avea niște „chips” inteligibile, fluente. Mă surprind cu ciudă recitind fleacuri. În adolescență aveam răbdare pentru Faulkner, T. Mann etc. Acum nu prea pentru echivalentele lor. Da, domnule Tomșa, eu cred că există cărți de mare valoare care, nu că îi plictisesc dar măcar îi obosesc sau indispun pe toți cititorii, inclusiv pe cei care le simt valoarea. Gen „Iosif și frații săi” (eu nu am terminat-o, cu rușine mărturiesc), „Castelul” (total diferit ca ritm de „Procesul” sau „Metamorfoza” sau...). Faulkner e un autor „tocător” de atenție deși genialitatea e la fiecare pagină chiar în romanele mici („Neînfrînții”) Fiecare rînd e o comoară de stil, dar... În schimb eu sînt nebun după Huxley în cele mai terne pasaje eseistice din romane ca „Frunze uscate”. Totuși îl ador pe W.S. Maugham în ce are el palpitant, cînd e mai fresh decît Huxley... O marjă a lui De gustibus trebuie primită. Sau nu?
Intre o carte facila si una "bazata" este o diferenta de educatie a cititorului. Harry Potter (sorbit primele 3 volume) vs Ulise. Educatia cere timp, rabdare, concentrare si, deloc in ultimul plan, dorinta. Azi, toate aceste conditii "mor" constant, si atunci ramane doar "bucuria lecturii", nesolicitanta, (auto-)magulitoare, care e mult mai buna decat privitul la televizor.
RăspundețiȘtergereSigur, asa e. Educația ajută satisfacția.
RăspundețiȘtergere