Cărți (relativ) noi! Ioana Pârvulescu - Viața începe vineri, Editura Humanitas * * * *

Este posibil ca un poet să scrie o capodoperă printr-o fulgurație a talentului său. Dar în proză documentarea, cultura, știința construcției sînt esențiale pentru un rezultat pozitiv. Debutul în roman al Ioanei Pârvulescu se întemeiază pe o carieră literară și o acumulare de cunoștințe îndelungate și meticuloase. Autoarea nu s-a grăbit cu literatura de ficțiune - aflăm că a refuzat publicarea a două romane anterioare - și bine a făcut. Viața începe vineri este un roman seducător, construit cu finețe, care combină modernitatea scriiturii cu un parfum belle époque de cea mai bună calitate. E mult mai greu pentru prozator să se refere, fiind credibil, la epoci pe care nu le-a trăit și desigur Ioana Pârvulescu a mizat pe excelenta ei documentare în materie de viață cotidiană în București la finele secolului XIX și a folosit-o din plin, în amănuntele cele mai caracterizante. Astfel cititorul, ca și personajul principal al romanului, ziaristul Dan Crețu, are senzația unei miraculoase întoarceri „în intimitatea” acelui timp. Căci subiectul romanului chiar acesta este: într-un chip ce va rămîne neștiut, un bucureștean de 43 de ani, trăitor în secolul XXI, se trezește brusc în aceeași zi în care se afla (19 decembrie), dar a anului 1897. Lectorul așteaptă o explicație, științifică sau metafizică a căderii în timp a lui Dan Crețu - indiferent că avizații înțeleg că n-o vor primi - și asta produce suspansul deși mai sînt și alte fire ale unei narațiuni care are mult din tensiunea unui policier. Tema, speculată în multe cărți și scenarii, a saltului brusc în timp, spre trecut sau viitor, este utilizată excelent de Ioana Pârvulescu, ea alegîndu-și o epocă în care mulți dintre noi ne-am dori să ajungem miraculos. Căci pentru un yankeu nu e mare plăcere să pice la curtea regelui Arthur, dar pentru un stresat al secolului XXI, anul 1897, la trei decenii și un pic de la începutul domniei lui Carol I, poate fi un paradis. Cu toate acestea, Ioana Pârvulescu nu pune o lumină idilică pe lumea în care aterizează eroul. Între reușitele cărții trebuie să trecem personajele care fac parte din toate straturile sociale și care sînt mixate abil cu personaje reale ale vremii și în evenimentele ei. Deși acțiunea romanului se desfășoară între 19 și 31 decembrie 1897 (pe stil vechi), multe fapte anterioare sînt evocate în decursul ei. Cel puțin o enigmă va fi parțial rezolvată: cea a tînărului găsit împușcat, muribund, odată cu rătăcitul Dan Crețu. Pe baza ultimelor sale cuvinte disparate se va reconstitui, à la Dan Brown, implicarea lui într-un lanț de purtători ai unei icoane furate. Dar soarta icoanei va rămîne „de veci sub pecetea tainei”, ca și călătoria temporală a lui Crețu, ca și posibila lui înrudire cu familia Margulis, care îl adoptă practic pe eventualul lor urmaș îndepărtat pe baza unei certe afinități, ca și... Sînt multe straturi de taină în romanul Ioanei Pârvulescu, enunțate uneori într-o singură propoziție. Deși nedezlegarea lor rămîne într-un fel frustrantă, să recunoaștem că un capitol final de „explicații și dezvăluiri” ar fi fost cu totul în afara spiritului cărții și-al autoarei. Sînt multe momente savuroase în volum. Notez doar unul în treacăt: cel în care Iulia Margulis, după ce căutase o echivalență românească pentru „Vanity Fair”, romanul pe care îl citea în engleză simpatizînd-o pe Becky, îl întreabă și pe Crețu. Acesta, bazat pe experiența lui din secolul XXI (în care nu aflase însă că o mînă se sărută pe ultima falangă a degetului mijlociu și nu pe dosul palmei) răspunde fără ezitare cu titlul consacrat: „Bîlciul deșertăciunilor”. Normal! Ioana Pârvulescu izbutește o carte în care umorul, misterul, grația și neprevăzutul sînt admirabil dozate.