Despre vanitate

Am postat acum o săptămînă un necrolog pentru tatăl meu. Printre comentariile cuprinzînd mesajele de condoleanțe, și pentru care mulțumesc tuturor, un „Anonim” mi-a scris, și i-am lăsat comentariul în sprit de fair-play:
„Încrezutule esti un încrezut” (virgula lipsește, nu-i o problemă)
I-am răspuns:
„Da, sînt un încrezut. Asta e! Moartea nu-i ocolește nici pe încrezuți. Ce putem face? Oare dacă vom fi umili moartea ne va ocoli?”

Tatăl meu a fost unul dintre cei mai modești oameni pe care i-am cunoscut. Lipsa lui de orgoliu aproape mă umilea, pentru că nu puteam niciodată să adopt lipsa lui de vanitate. A renunțat la cariera de pictor ca să fie inginer. M-a sfătuit să mă fac inginer, ceea ce am și făcut, pentru că, scriitor fiind, poate nu voi fi cel mai bun și nimeni nu mă va ierta. Aici a greșit, pentru că și un scriitor de nivel mediu, dacă e profesionist cu adevărat, poate avea satisfacții.

Da, sînt un încrezut, un vanitos! Am mîndria că tatăl și bunicul meu au fost oameni cumsecade și nu turnători sau comuniști. Sînt mîndru că dosarul meu CNSAS e curat (am și patalama): alții m-au turnat pe mine, nu eu pe alții. Un ins mă ironizează în alte comentarii că sînt „inginer”. M-am uitat în biografia lui: el e absolvent de educație fizică. Și ce? Nu-mi trece prin cap să-l iau peste picior pentru asta deși ar fi ușor să-l întreb dacă a absolvit secția de ping-pong sau pe cea de full contact. A fi profesor de sport, inginer, scriitor etc. este ceva absolut firesc. A avea un tată și a-l pierde nu e numai firesc, e inevitabil.

Sigur că sînt un încrezut! Am orgoliul de a spune tuturor că am reușit tot puținul pe care l-am izbutit fără pile, fără șpăgi, fără a denigra pe nimeni. E drept că o spun. Tatăl meu tăcea. Cînd i-am strîns mîna pentru ultima oară nu mi-a spus nimic. Eu am ales o meserie incompatibilă cu tăcerea și cu modestia. O să-i spun fiului meu: „Fii mîndru de tine și nu-ți ține gura! Moartea nu-i ocolește pe cei modești, cum nu-i cruță nici pe cei vanitoși.”