Fără violență?

Îmi povestea profesorul Nicolae Manolescu un „Othello” văzut de el la New York în care Desdemona era izbită du capul de pereți, sufocată cu perna, cu ștreangul, cu mîinile goale, călcată în picioare etc. pînă murea, în fine. La întrebarea sa, adresată unui american, de ce regizorul a ales această variantă a primit răspuns: pentru că o sugurmare simplă n-ar fi avut efect asupra spectatorului american, saturat de violență reală și cinematografică.
Nu pot să nu bag de seamă că, în ultimul timp, mai toate romanele pe care le-am citit, mă refer la cele notabile, abundă de scene față de care acuzatul „naturalism” al lui Marin Preda e o invitație la vals. Mă refer, luîndu-le aproape la întîmplare, la cele mai recente romane de Bogdan Teodorescu, Stoian G. Bogdan, Radu Aldulescu, Octavian Soviany, Nichita Danilov toate pasibile de a conta în partea de sus a clasamentului pe 2010. Așadar avem o colecție bogată: violuri „simple” și sodomice, necrofilie, sadism, incest, crime, mutilări, linșaje, canibalism. Totul încadrat perfect în acțiune, justificat de situația personajelor.
Concluzia nu poate fi decît că lumea a fost și este violentă și că, desigur, scriitorul este împins automat spre reflectarea violenței „alegînd-o” din mulțimea faptelor pentru că e definitorie atît pentru universul descris cît și pentru starea lui de spirit. N-am mai citit demult un bun roman comic sau în orice caz unul în care să prevaleze umorul. Singurul care îmi vine în gînd la o rapidă amintire și dacă mă exclud politicos este „Cu ou și cu oțet” al lui Dan Perșa. Restul, dacă nu sînt sumbre, terifice prin atmosferă și întîmplările expuse, sînt de-a dreptul violente. O doză de umor, negru însă pînă la macabru, au romanele din urmă ale lui Ioan Groșan și D.R. Popescu.
Dacă admitem că literatura nu e pură ficțiune ci un indicator, un seismograf al realității care amplifică și codifică, transcrie grafic semnalul pentru a-l face vizibil, e clar că trăim vremuri de o neînchipuită violență.
Un alt fapt: am citit comentarii pe un sit de sport despre situația jucătorului Mutu. Audiența era împărțită net în două tabere. Unii ziceau: iar ne-am făcut de rîs, se vede că e român, e un ratat etc. , alții: v-ați mîndrit și ați profitat de talentul lui și acum cînd e la greu îl arătați cu degetul, nerecunoștință tipic românească, obtuzitate etc. Nu asta contează ci faptul că replicile (zeci) de ambele părți erau de o violență fără egal. Niciun cuvînt măsurat, niciun comentariu fără invective și obscenități, cu unele litere înlocuite prin puncte sau nu. Preopinenții (dar și rudele presupuse ale acestora, în special mamele lor, desigur) erau desemnați cu cele mai jegoase calificative și Slavă-Domnului, româna nu duce lipsă de așa ceva.
În ceea ce mă privește, iubitor de pace și cordialitate, dar mai ales de haz, regret tot mai mult timpul în care mi-e dat să trăiesc. Cît privește cazul Mutu sînt liniștit că, în caz de indisponibilitate, poate fi oricînd înlocuit de Surdu.