Cărți noi! Stoian G. Bogdan - Nu știu câte zile, Ed. Trei * * *

O surpriză plăcută o constituie romanul lui Stoian G. Bogdan, primul scris de poetul bine cotat, care a impresionat prin debutul său din 2009. Surpriza nu constă în valoarea cărții, pentru că SGB e un profesionist, ci în subiectul abordat și naturalețea cu care îl tratează autorul. „Nu știu câte zile” este un roman realist, petrecut în zilele noastre la Comănești (de altfel urbea nașterii, acum 27 de ani, a autorului), București și Torino, un roman cu o intrigă polițistă suprapusă peste povestea unei trădări în iubire și care, în fundal, are un violent aspect de critică socială. Personajul central, Narcis, care e în bună parte și naratorul cărții, este un interlop cu studii juridice, intrat în lumea gangsterilor de anvergură, protejeți de justiție, poliție, politicieni, după ce tatăl său, om de afaceri necurate în Comănești și maică-sa au fost executați în stil mafiot. Narcis ajunge la București, la facultate, cu trei milioane jumate și un telefon Nokia, o ia de jos, de la vîndut droguri mărunte și alba-neagra. Volumul e cumva și un bildungsroman al unui fiu de infractor de lux, ajuns orfan și găinar, care urcă treptele crimei organizate pînă la un Mercedes SL 500 (pe banii lui socru-său, naș de „famiglia” în Capitală) și la pistolul Costel pe care nu ezită să-l folosească. Problema cu Narcis e că el se cam plictisește de viața perfectă pe care o duce: lovituri, șmenuri, protecție absolută, logodnica frumoasă și deșteaptă: Catarina. Plictiseala e legată și de nostalgia pentru Comănești și de fantomele părinților pe care Narcis n-a renunțat, ca idee, să-i răzbune într-o zi dacă se va putea. Așa că pleacă la Comănești, nu să se dea mare la vechii prieteni, ci așa, hai-hui prin amintiri. În orașul mic și amărît arată că e cel mai tare: îi bate măr pe șmenarii mărunți de-acolo și apoi, cînd le-o bagă cu cine-i socru-său, tot ăia îi spun săru-mîna. Dar apare minora Livia. Și obligația de a reveni la București și de a zbura urgent la Torino pentru o afacere mare a socrului. Restul e păcat să vi-l povestesc, că vă stric bucuria. Ceea ce trebuie spus este că romanul e viu prin verosimilitatea și inteligența împletirii firelor acțiunii (cu o excepție cînd autorul nu putea rezolva altfel trama) dar mai ales prin vorbirea eroilor. Prozatorul are un auz fin, care prinde foarte bine limbajele, dialogul e strîns, ca într-un scenariu de film bun, perfect dezinhibat, buruienos fără ostentație și prin aceasta plauzibil. La palierul „frescă socială” autorul e dur, critic, fără iluzii dar și fără șarje nepotrivite. SGB nu face pamflet, el arată existența complicată dar sigură a caracatiței care domină România de la straturile cele mai umile ale populației pînă la vîrf, la marea corupție. Eroul central, Narcis, este un tip rău, fără scrupule, dar avînd momentele lui de derută, cînd riscă totul pentru un moment de libertate interioară deși știe că un tip intrat în mafie nu mai poate fi liber conform „principiului dominoului”, un personaj bine construit, fără exagerări în alb sau negru. Scriitorul reușește o carte bună, accesibilă pentru marele public ca și pentru cunoscătorii literaturii. Un posibil best seller.