Raluca Dună – Eu, Autorul - reprezentări auctoriale în literatură și pictură. Din Antichitate pînă în Renaștere, Editura Tracus Arte * * *

Raluca Dună realizează un proiect de trei ori curajos. Am în vedere tema abordată, deloc simplă, chiar și în datele ei elementare, apoi numărul imens și vastitatea operelor care îi constituie cîmpul de cercetare, fie el și limitat temporal „din Antichitate pînă în Renaștere”, în sfîrșit, asocierea spre studiu a două arte diferite: literatura și pictura. Simplul enunț al titlului poate să descurajeze o cercetare, dar Raluca Dună își asumă rezolvarea complicatului studiu și o face prin trasarea unor linii esențiale care delimitează teritoriul cel mai ofertant din întinderea practic de necuprins. Ea surprinde esența subiectului prin specificul unor opere „alese” cărora le consacră analize hermeneutice complexe. Nu și complete aceasta fiind o evidentă imposibilitate.
Lucrarea constituie, deși faptul nu e declarat explicit într-o notă editorială, o teză de doctorat a talentatei autoare, remarcată pînă acum mai mult prin cronici literare la opere contemporane, așa cum și prefața profesorului Mircea Martin, care se referă la o „teză”, este probabil o parte din referatul de acceptare al acesteia de către conducătorul științific. În prefață, Mircea Martin califică drept „calități oarecum surprinzătoare” capacitatea de evocare și pe cea de descriere artistică ale Ralucăi Dună. Acestea sînt poate surprinzătoare, dar cert reale, de fapt interesul volumului stă tocmai în prospețimea interpretărilor și în „dicțiunea ideilor”, cum ar numi-o prefațatorul.
Spontaneitatea și scriitura plăcută ale autoarei nu înseamnă deloc că studiul său nu se întemeiază pe un sistem conceptual clar și pe o ideație care vine dintr-un suport bibliografic cît se poate de temeinic. Raluca Dună se revendică în principal de la hermeneutica lui Georg Misch, a cărui operă capitală „Geschichte der Autobiographie”, citată în engleză de autoare, o călăuzește permanent. Se știe că Misch, ca discipol (și ginere) al lui Wilhelm Dilthey, a preluat de la acesta concepțiile antipozitiviste și a căutat să exemplifice cu autobiografia - în care magistrul său găsea o modalitate elocventă de interpretare a existenței – conceptul de „geisteswissenschaften” al aceluia.
În ceea ce privește investigația paralelă literatură-pictură, sursele sînt „Les écritures du moi” și „Auto-Bio-Graphie” ale lui Georges Gusdorf și mai ales, poate, „L'écriture de soi” lucrare tîrziu postumă a lui Louis Marin dar pe care opera antumă a semiologului o anunța.
De aici pornește așadar Raluca Dună, pășind însă cu temeritate dincolo de cărările trasate de predecesori. Dacă la aceștia prevalează concepțiile teoretice, partea rezistentă a tezei Ralucăi Dună o constituie studiile de caz, exemplificările, dintre care cei doi piloni ai cărții sînt capitolele ultime (înainte de cel concluziv) consacrate lui Montaigne („Eseurile”) și Rembrandt - desigur, autoportretele. „Eul și dublul său” , cum se intitulează unul dintre paragrafele capitolului despre Montaigne, este tema urmărită de cercetătoare în aceste părți, atît de izbutite, ale lucrării sale. Atractive sînt pentru cititor descoperirile indiciilor ironice și autoironice din autoportretele lui Rembrandt (reproducerile însoțesc capitolele cărții) care „imită și parodiază” posturi intangibile de către el, realizînd „ficțiuni” și „deghizări”. M-aș întreba însă, psihologizînd, dacă dincolo de ironia detectată de Raluca Dună, aceste înscenări nu sînt expresia unor refulate aspirații. M-aș prinde că da.
Concluzia este asocierea între autoportret și vanitas, fapta „deloc smerită” a celui ce se înfățișează pe sine. O lucrare cît se poate de reușită, de sprintenă în argumente și text care deschide cititorului pofta de a mai citi și poate și pe cea a autoarei de a mai scrie pe aceeași temă. Să ne imaginăm și să sperăm că Raluca Dună va merge mai departe pe acest drum, oferindu-ne interpretări pentru autoportrete mai apropiate în timp de la Van Gogh la Dali și de la Renoir la Luchian și Pallady sau, de ce nu, de la Eminescu „la masa de brad”, la ipostazele multiple ale lui Mircea Cărtărescu din propria-i operă.